Bizarul cimitir de căpăţâni în oală de la Dinogetia

08:31:00 by

Artefactele sunt vechi de circa două milenii, iar la momentul descoperirii lor s-a crezut fie că ar fi vorba despre un efect al hazardului, fie că oalele horror ar fi parte a unui ritual păgân sângeros. Ulterior, însă, cercetătorii au ajuns la concluzia că totul ţine de legătura specială a oamenilor cu locurile natale. 

La doar câţiva kilometri de Galaţi şi de Brăila, dar pe malul tulcean al Dunării, se află una dintre cele mai vechi şi controversate cetăţi antice de pe teritoriul României: Dinogeţia. 

Cetate romană şi bizantină cu o vechime de circa 18 secole (unele surse spun că ar fi chiar şi mai mult, căci ar putea avea origini getice), Dinogeţia este o aşezare antică fortificată cu zid de apărare, situată pe un promontoriu stâncos din malul dobrogean al Dunării, în zona cotului dintre gurile Siretului şi Prutului.

 Monumentul se află la circa patru kilometri de satul Garvăn, comuna Jijila, judeţul Tulcea (este la doar câteva sute de metri de DN 22), fiind relativ uşor accesibil pentru turişti, deşi,cumva ironic, ca bastion s-a dovedit inepugnabil. 

Ptolemeu, primul care o menţionează

 Prima menţionare a cetăţii o găsim la geograful antic Ptolemeu, care o numea Dinodheteia. Se pare că numele ei este autohton (getic) şi a fost păstrat şi transmis de romani şi bizantini, ceea ce întăreşte ideea că aşezarea fortificată este mai veche de 2.000 de ani. 

Cetatea avea o poziţie strategică de excepţie  (practic, este un pinten din stâncă în balta Dunării, fiind înconjurat pe atunci de apă) pentru locuitorii din zonă, cu mari posibilităţi pentru procurarea hranei oamenilor şi a animalelor, precum şi a unor materii prime necesare nevoilor casnice şi ale comunităţii, pentru construcţii şi schimburi comerciale.

 De aceea, în zonă au fost găsite urme de locuire încă din preistorie, din epoca pietrei şi până în cea a fierului şi, mai târziu, în epocile romană şi bizantină. 

Cercetările arheologice au început în 1939, fiind conduse la început de arheologul Gheorghe Ştefan şi apoi de Ion Barnea.



 Pe scurt, fortificaţia, construită de romani în sec. II d.Hr. pe locul unei aşezări getice, suferă distrugeri la mijlocul sec. II d.Hr. şi la mijlocul sec. III d.Hr., pentru ca, ulterior, la sfârşitul sec. III d. Hr., aici să fie construită, pe stâncă naturală, fortificaţia romano-bizantină pe care o cunoaştem astăzi. În sprijinul ideii că aşezarea a fost mult mai veche de venirea romanilor stau fragmente de zid din secolul I d.Hr., descoperite aici. 

Cert este faptul că rolul ei s-a păstrat şi după venirea acestora, care au extins-o. Ea a devenit un important cap de pod al Imperiului Roman la gurile Dunării. Dinogeţia a fost reconstruită din temelii, cu zid gros din pietre şi cărămizi legate cu mortar, cu patru turnuri masive de apărare, între sfârşitul sec II şi începutul sec IV. Ruinele, vizibile şi parţial conservate sau restaurate, aparţin însă epocilor romană şi bizantină.

Până la sfârşitul sec. VI, cetatea Dinogeţia a fost un punct important din lanţul de fortificaţii construite de romani pe malul drept al Dunării. Astfel de aşezări fortificate constituiau un sistem comun tuturor limitelor Imperiului Roman (din Arabia şi Africa până în Germania, Dacia, Pannonia şi Britania), numit limes. 

Acestei structuri, ca un fel de graniţă bine apărată într-o concepţie iniţial ofensivă, Dinogeţia i-a aparţinut timp de aproximativ 600 de ani. Ea era situată, între sec. I-III în provincia romană Moesia Inferior. După anul 284 d.Hr. şi până la finele sec. VI, ea a aparţinut provinciei romane târzii Scythia, numită şi Sciţia Mică. 

Din perioada de maximă înflorire (sec. IV d.Hr.) datează construcţia unei bazilici în plan rectangular, clădirea comandamentului şi băile termale. Cetatea este distrusă şi părăsită la începutul secolului VII d.Hr. Fortificaţia a fost reparată şi refolosită în sec. X-XII de către Imperiul Bizantin. Se ştie din surse scrise că împăratul Tzimiskes (969-976) şi-a impus controlul la Dunărea de Jos, respingându-l pe cneazul rus Sviatoslav. 

Bizanţul a creat atunci în zonă o unitate administrativ-militară numită Paristrion sau Paradunavon, în care Dinogeţia redevenea un punct strategic şi comercial foarte important. La plecarea bizantinilor, aşezarea a căzut din nou în ruină. 

O legendă ce se ţese la umbra zidurilor 

Dacă istoria cetăţii (chiar şi redată sumar) este impresionantă, nici legendele legate de ea nu se lasă mai prejos. Una dintre cele mai interesante (bazată şi pe un foarte interesant sâmbure de adevăr) este cea legată de modul în care îşi cinsteau morţii locuitorii cetăţii, în urmă cu două milenii. Fiind o aşezare fortificată foarte prosperă, Dinogeţia era un adevărat oraş, căci garnizoanei militare (fie ea getică, romană sau bizantină) i se asocia şi o comunitate civilă importantă, formată din agricultori, meşteşugari şi pescari. 

Şi mai interesant este că, în urmă cu mai bine de trei decenii, lângă zidurile cetăţii (în zona aşa-zis „civilă”) a fost descoperit unul dintre cele mai ciudate cimitire de pe teritoriul României. Membrii uneia dintre numeroasele şcoli arheologice de vară care explorau împrejurimile cetăţii au descoperit, într-o zonă înţesată de fragmente ceramice, câteva vase din lut aproape întregi în interiorul cărora se afla câte un craniu uman. 

Deşi iniţial s-a crezut că ar fi vorba despre un accident al hazardului, săpăturile ulterioare au arătat, însă, că nu era vorba de o întâmplare, ci că în zonă se afla un fel de cimitir în care erau sute de vase cu căpăţâni de om în ele. 

„Prima ipoteză a fost că ar fi vorba de un ritual îngrozitor, poate de origine getică”, ne-a mărturisit profesorul de istorie Radu Dragomir, tânăr student în acea vreme. „Ulterior, însă, pe baza studiului unor scrieri antice, s-a ajuns la concluzia că lucrurile erau mai simple decât păreau”, a adăugat profesorul.

 În fapt, s-a ajuns la faptul că locuitorii cetăţii Dinogeţia (ca de altfel locuitorii mai multor cetăţi antice) urmau un cult ciudat, urmare a căruia morţii trebuiau neapărat îngropaţi în pământul natal, pentru că altfel sufletele lor nu-şi găsesc liniştea. 

Cum cadavrele celor ucişi în lupte sau seceraţi de molime în timp ce făceau negoţ, la sute de kilometri distanţă. Erau greu de adus, mai ales în sezonul cald, s-a recurs la un artificiu care poate părea complet deplasat în zilele noastre. 

„Mortului i se scoteau inima şi i se tăia capul. În cele două locuri se presupunea că se află sufletul. Apoi, căpăţâna şi inima erau băgate în vase din lut, care erau apoi sigilate bine cu mai multe straturi de ceară de albine şi de untură de porc”, spune profesorul Dragomir. 

Aşa s-a iscat bizarul cimitir de căpăţâni în oală, la poalele pintenului de stâncă pe care află antica aşezare Dinogeţia.