România se află în topul mondial pe locul cinci la cantitatea de alcool consumată pe cap de locuitor. Acest lucru nu este deloc întâmplător. Românii au o tradiţie a consumului de băuturi alcoolice, în special vin, începând din epoca bronzului, până în zilele noastre.
Un raport al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii făcut public anul trecut a prezentat topul ţărilor cu cel mai mare consum de alcool pe cap de locuitor. România, deşi are o întindere relativ mică, se află pe locul 5 în lume cu 14,4 litri de alcool pur consumat pe cap de locuitor. România este depăşită de Belarus, Republica Moldova, Rusia şi Lituania.
Fenomenul nu este de mirare, precizează istoricii sau antropologii, având în vedere că în spaţiul carpato-danubiano pontic există o tradiţie a consumului de alcool de aproape 6000 de ani. Mai mult decât atât, vechile legende spun că Tracia, inclusiv ţinuturile sale nordice, au fost locurile unde s-a născut celebrul zeu al vinului Dyonissos.
Există numeroase referinţe privind consumul de alcool la români de-a lungul timpului. De precizat că nu există însă foarte multe precizări că românii ar fi avut reale probleme cu dependenţa de alcool de-a lungul istoriei. După cum arată şi multe documente moldoveneşti medievale, divinizau vinul, dar îl consumau se pare cumpătat. Nu acelaşi lucru s-a putut spune odată cu secolul al XVIII-lea când, mai ales în mediul rural, ţăranii au început să-şi înece necazul în alcool.
Dacii şi cultul vinului condamnat de Burebista
Una dintre cele mai cunoscute legende privind cultura de vin şi locuitorii Daciei a fost cea în care regele Burebista, necăjit că supuşii săi beau prea mult vin şi umblă mai mult beţi, a decis să ardă podgoriile de pe dealurile de astăzi ale Drăgăşaniului, dar şi din zona Murfatlarului. Episodul este descris de geograful Strabon, care precizează însă că adevăratul motiv ar fi fost de fapt unul strategic.
Mai precis, multe populaţii migratoare erau atrase de viţa de vie îmbelşugată a Daciei şi arzând-o ar fi redus tentaţia.
Ambele variante, cea dacilor beţivi sau a viţei de vie tentante, au circulat de-a lungul secolelor. Finalitatea a fost aceeaşi: Burebista ar fi dat foc viţei de vin, care se găsea din belşug pe teritoriul Daciei. Dincolo de legendă istoricii, în special cei din Europa Vestică, susţin că în teritoriile Daciei şi prin extensie ale Traciei exista o tradiţie milenară a consumului de alcool.
Nu întâmplător au apărut legendele privind pofta nesebăuită a dacilor pentru vin, dar şi cele prin care naşterea şi formarea lui Dyonissos, printre altele şi zeul vinului, este legată de aceleaşi teritorii.
Specialiştii precum B.P. Harden sau Andrew Griesbach plasează începuturile viticulturii în zona Traciei nordice, acum aproximativ 6000 de ani. Mai mult decât atât, Harden consideră că în această zonă plugăritul a fost inventat mai târziu decât viticultura.
Pe scurt, tracii din epoca bronzului au făcut mai repede vin decât au cultivat gramineele. Robert Billiard continuă această teorie şi spune că Tracia, mai ales zonele sale nordice, respectiv Dacia, ar fi fost vechea patrie a vinului.
De altfel sunt cunoscute şi libaţiile ritualice la triburile tracice, unde erau consumate cantităţi impresionante de vin, în onoarea lui Dyonissos şi altor zeităţi chtoniene rămase în panteon. Ştefan cel Mare, Dimitrie Cantemir şi ”podgoriile sfinte”
Despre consumul de alcool la români, din antichitate până în Evul Mediu este o adevărată lacună documentară. Referirile la români şi obiceiurile lor bahice lipsesc sau sunt fugitive. Apar însă la Ştefan cel Mare şi Dimitrie Cantemir. Grija pentru podgorii pe care o arăta primul dintre cei doi domni moldavi arată că tradiţia consumului de vin s-a perpetuat în Ţările Române.
Mai precis Ştefan cel Mare dispune amenajarea podgoriilor de la Cotnari şi Huşi, dând priliegii uriaşe şi ameninţând cu pedepse groaznice pe cei care îndrăzneau să se atingă de podgoriile aflate sub oblăduirea sa.
Raţiunile, spun istoricii, au fost în mare parte economice, vinul fiind produs în cantităţi atât de mari în Moldova, încât era exportat pe scară largă, prin ţinuturile Moldovei trecând binecunoscutul drum al vinului către Polonia şi ţărmurile Mării Baltice.
Istoricii dar şi cronicarii vorbesc însă şi despre pasiunea pentru vin a moldovenilor şi în special a voievodului Ştefan cel Mare, cel care prefera vinurile galbene, învechite. Domnitorul Dimitrie Cantemir, în lucrarea sa ”Descrierea Moldovei”, rezervă un capitol special vinului şi arată o evlavie deosebită culturilor de viţă de vie, numindu-le ”podgoriile sfinte“. Totodată, acesta descrie cu lux de amănunte vinurile preferate şi proprietăţile lor.
”Şi vinul cel mai bun se face la Cotnari, un târg în ţinutul Hârlăului. Iară eu de aceea îndrăznesc a-l socoti a fi cel mai bun decât toate celelalte vinuri ale Europei, încă şi însuşi decât cel de Tokaia; că ţinându-l cineva trei ani în pivniţă adâncă şi boltită, după cum este obiceiul la noi în ţară, apoi întru al patrulea an dobândeşte acel feliu de putere încât arde ca rachiul şi cel mai mare beţiv abia este vrednic să bea trei pahare şi să nu se îmbete. Însă nu aduce durere de cap şi culoarea lui este deosebită de a altor vinuri, căci este verde şi de ce se învecheşte se şi mai înverzeşte", scria Dimitrie Cantemir în ”Descrierea Moldovei”.
”Locuitorilor de aici le este drag vinul”
Vinul a rămas de-a lungul Evului Mediu singura băutură preferată de românii, care nu cunoşteau nici berea şi nici rachiul. Abia în secolul al XIV-lea în spiţeriile din Transilvania apare alcoolul, urmând a fi extins în Moldova şi Ţara Românească abia la începutul veacului al XVII lea.
Referinţe despre români şi consumul de alcool apar şi în secolul al XVIII lea. În timpul veacului fanariot, sărăciţi şi fără perspectivă, ţăranii în special îşi găsesc refugiul în băutură. Iată cum îi descrie ofiţerul german din armata rusă, Friedrich Wilhelm von Bauer, pe autohtonii din Ţara Românească în jurul anului 1760. ”Locuitorilor de aici le este destul de drag vinul, sunt leneşi şi zgârciţi, dar atlfel sunt oameni cumsecade”, scria acesta.
Sărăcirea ţăranilor şi apariţia arendaşilor care le-au făcut viaţa şi mai grea în secolul al XIX lea a dus la extinderea alcoolismului în lumea satelor. Aveau mâncare puţină şi, pentru a estompa foamea, beau alcool făcut din resturi sau vin de proastă calitate din vii părăginite.