Secretele si revelatiile unui geniu : Brancusi

11:19:00 by
Nu uitati sa distribuiti materialele care va plac, contribuiti astfel la mentinerea in viata a acestui site. Va multumim !
Începînd din acest an, în fiecare 19 februarie, îl vom sărbători pe Constantin Brâncuşi. Această zi a fost declarată sărbătoare naţională. Era şi timpul să avem o „Zi Brâncuşi“, numele sculptorului figurează de mult în calendarul cultural universal. Se împlinesc 140 de ani de la naşterea acestui geniu. Ţăranul român care a intrat în istoria artei punînd bazele sculpturii moderne a avut o viaţă şi o moarte plină de semne de întrebare. Dar cele mai multe mistere s-au adunat în jurul operelor sale, cărora nu li s-au descoperit toate înţelesurile. De altfel, cînd a plecat la Paris, după ce-a terminat Coloana, Brâncuşi a spus: „habar n-aveţi ce vă las eu aici“. Nici astăzi nu ştim cu adevărat care este moştenirea pe care ne-a lăsat-o, deşi privind Coloana Fără Sfîrşit, Masa Tăcerii şi Poarta Sărului, vedem simbolurile străbunilor noştri. 

Pe jos, pînă la Paris 

Constantin Brâncuşi s-a născut pe 19 februarie 1876, la Hobiţa, judeţul Gorj, ca al şaselea copil al lui Radu Nicolae Brâncuşi (1833-1885) şi Maria Brâncuşi (1851-1919). Prima clasă primară a făcut-o la Peştişani, apoi a continuat şcoala la Brădiceni. În copilărie a ucenicit în ateliere de boiangerie, prăvălii şi birturi. Primul obiect sculptat de el a fost o vioară, din materiale găsite în prăvălia unde lucra. S-a înscris cu bursă la Şcoala de Arte şi Meserii din Craiova. Apoi s-a înscris la Şcoala de bellearte din Bucureşti. 

Chiar în primul an, în 1898, a obţinut cîteva premii. „Bustul lui Vitellius“ a fost distins cu „menţiune onorabilă“, „Capul lui Laocoon“ a primit medalia de bronz, iar „Studiu“ medalia de argint. A realizat şi un studiu asupra corpului omenesc, folosit în şcolile româneşti de medicină. În 1903 a realizat bustul generalului medic Carol Davila, aflat şi azi în curtea Spitalului Militar din Bucureşti. Consiliul care a făcut recepţia monumentului a fost nemulţumit de lungimea nasului. Brâncuşi a ieşit furios din sala de şedinţe, renunţînd la ultima tranşă de bani. Nemaiavînd cu ce să îşi ia bilet pentru Paris, a pornit la drum pe jos către marea capitală. „Ar fi fost o muncă uşoară, dar ca de prostituată, care mi-ar fi adus cei cîţiva bani cît îmi trebuiau ca să-mi plătesc un bilet de drum de fier pînă la Paris. Dar nu am mai putut răbda. Am făcut stînga-mprejur, fără nici un salut militar spre marea panică şi spaimă a doctorului Gerota, de faţă, şi dus am fost, pomenind de mama lor“, avea să povestească mai tîrziu celebrul artist. 

A refuzat să lucreze cu Auguste Rodin 

Înainte de a pleca la Paris, Brâncuşi a trecut pe acasă, în Hobiţa, ca să-şi ia rămas bun de la mamă. Următoarea oprire a fost la Viena, unde a lucrat la un atelier ca decorator de mobilier, ca să strîngă bani de drum. În acest timp a vizitat muzeele, unde a descoperit sculpturile egiptene care i-au influenţat opera de mai tîrziu. Din Viena a plecat în 1904 spre München, dar după şase luni, a călătorit din nou pe jos prin Bavaria şi Elveţia, pînă la Langres, în Franţa. În apropiere de Lunéville, după o ploaie torenţială, s-a îmbolnăvit grav de pneumonie. A fost tratat la un spital de maici, singurul care l-a primit. Slăbit, Brâncuşi a ajuns la Paris cu trenul, chiar de Ziua Naţională a Franţei, 14 iulie, ceea ce i s-a părut şi s-a dovedit de bun augur. În 1905, a reuşit la prestigioasa École Nationale Supérieure des Beaux-Arts. S-a întreţinut spălînd vase la restaurante.

 Regina Elisabeta a României l-a rugat pe Auguste Rodin să-l primească pe Brâncuşi ca practician în atelierul lui, dar românul a refuzat spunînd: „La umbra marilor copaci nu creşte nimic“. A expus pentru prima dată la Société Nationale des Beaux-Arts şi la Salon d’Automne din Paris în 1906. În 1907, a ieşit din mîinile lui prima versiune a „Sărutului“, temă pe care o va relua sub diferite forme pînă în 1940, cînd a apărut „Poarta Sărutului“. În 1907, a închiriat un atelier în Rue de Montparnasse, al cărui prag l-au călcat artişti importanţi parizieni. A început „Rugăciunea“, o comandă pentru un monument funerar din Buzău. În 1909, a participat la o expoziţie din România, unde n-a obţinut decît locul doi, la egalitate cu Paciurea, Steriadi, Petraşcu, Theodorescu-Sion. Dar măcar a reuşit să vîndă ceva, sculptura „Somnul“. La întoarcere s-a îmbolnăvit de tifos. 

Americanii au confundat-o pe Pogany cu un ou 

În 1912 a realizat prima „Măiastră“. În 1914, Brâncuşi a trecut Oceanul şi a inaugurat prima expoziţie în SUA, la Photo Secession Gallery din New York. A fost un succes care a dat peste cap toată America, după ce „Domnişoara Pogany“ a fost confundată cu un ou. Colecţionarul John Quin i-a cumpărat mai multe sculpturi şi astfel Brâncuşi şi-a asigurat existenţa materială. În 1915, a început să lucreze şi în lemn. În 1919, apărut la Paris, volumul „La Roumanie en images“ menţiona cinci reproduceri după lucrări ale lui Brâncuşi. Americanii îl pomenesc şi ei în revista Little Review din New York, în 1921, cu 24 de reproduceri comentate şi lăudate de poetul american Ezra Pound.



 Pînă la izbucnirea războiului, Brâncuşi a avut o perioadă incredibil de prolifică. Marile lui opere s-au născut atunci. Cele din ciclul „Pasărea în văzduh“, ciclul „Ovoidului“ precum şi sculpturile în lemn au apărut în atelierul cumpărat în strada Impasse Ronsin 8, atelier mobilat cu mobilă sculptată de el. Aici au ucenicit mulţi artişti români, dar şi marele Modigliani. Brâncuşi nu şi-a plătit ucenicii, convenţia fiind ca în schimb să-i înveţe meserie. Creaţiile lui au fost expuse în SUA, Franţa, Elveţia, Olanda şi Anglia. În 1923 a fost decorat de Regele Ferdinand I cu Steaua României. În 1929 a realizat mai multe portrete ale scriitorului James Joyce. A terminat şi „Piatra de hotar“ pentru cele două ţări surori separate: România şi Basarabia. 

Sticla de Dubonnet 

A rămas toată viaţa celibatar, dar a iubit mai multe femei, printre care şi pe cîntăreaţa Maria Tănase, dar şi pe unguroaica Pogany, care se pare că l-a respins din cauza diferenţei de vîrstă. Cu pianista Vera Moore a avut un fiu, născut pe 15 septembrie 1934, pe care nu l-a recunoscut. Ultima idilă a lui Brâncuşi a fost Peggy Guggenheim care-şi pierduse tatăl (celebrul colecţionar de artă Solomon Guggenheim), în tragedia Titanicului. După 1950, a cerut cetăţenie franceză, ceea ce a stîrnit reacţii dure ale regimului bolşevic din România. A fost atacat de George Călinescu, Iorgu Iordan, Alexandru Graur şi apărat timid de Geo Bogza, Camil Petrescu, colecţionarul Zambaccian şi sculptorul Ion Jalea. În 1955, şi-a rupt piciorul împiedicîndu-se în baston. Iar peste un an şi-a făcut testamentul şi şi-a cumpărat loc de veci. 

În 1957, Brâncuşi l-a chemat pe arhiepiscopul Teofil, s-a spovedit şi s-a împărtăşit, spunînd că moare „cu inima tristă pentru că nu mă pot întoarce în ţara mea“. S-a stins din viaţă pe 16 martie 1957, la ora 2 dimineaţa, iar la 19 martie a fost înmormîntat la cimitirul Montparnasse din Paris, în coşciug, deşi ceruse să-i fie lăsat corpul în pămînt. La ceremonie, au sosit coroane din partea Franţei, USA. Reprezentanţii Ambasadei României au fost huiduiţi. Rămîne un mare mister de ce Brâncuşi a murit din cauza unui picior rupt. Apropiaţii spun că nu obişnuia să consume alcool, îi era chiar teamă de alcool. Cu toate acestea, primea cadou lăzi întregi, iar în ultima lui zi, a băut singur o sticlă întreagă de vin. Nu se ştie cine i-a dat acel Dubonnet fatal. 

Comuniştilor nu le plăcea Coloana 

Moştenirea Brâncuşi s-a împrăştiat. O mare parte a lucrărilor şi întreg atelierul artistului român se află la Muzeul Naţional de Artă Modernă din Paris (Centre Pompidou). Operele fuseseră lăsate României, dar guvernul comunist din anii ’50 le-a refuzat. De altfel, regimul comunist din ţara natală a acestui geniu nu l-a iertat că a părăsit România, considerîndu-l un burghez cosmopolit. Totuşi, în decembrie 1956, la Muzeul de Artă al Republicii din Bucureşti s-a deschis prima expoziţie personală Brâncuşi din Europa. Abia în 1964 Brâncuşi a fost recunoscut de compatrioţi ca geniu naţional şi astfel ansamblul monumental de la Tîrgu-Jiu cu „Coloana (Recunoştinţei) fără sfîrşit“, „Masa tăcerii“ şi „Poarta sărutului“ a putut fi amenajat şi îngrijit, după ce fusese lăsat în paragină un sfert de veac şi ameninţat cu demolarea.

 În aprilie 1991, Banca Naţională a României a emis o bancnotă cu valoarea nominală de 500 de lei, pe aversul căreia era reprezentat Constantin Brâncuşi, din faţă. Pe reversul aceleiaşi bancnote artistul era reprezentat împreună cu cîteva din operele sale. În zona părţii albe a bancnotei, privind în zare, privitorul poate vedea imaginea din faţă, a lui Constantin Brâncuşi, în filigran. Între anii 1998 şi 2000, Coloana Infinită a fost restaurată prin intermediul unei colaborări dintre Guvernul României, Fondul Mondial al Monumentelor, Banca Mondială şi alte asociaţii româneşti. 

Mai multe proiecte în lume, o singură Coloană 

În 1926, la Salonul de la Tuileries, Brâncuşi a expus pentru prima oară Coloana. Erau doar două module identice în formă de romb din ceea ce avea să se numească mai tîrziu Coloana fără Sfîrşit. În scurt timp, Coloana a avut 9 metri şi a fost expusă în curtea unui prieten, adică exact acolo unde o voia autorul, în natură. Zece ani mai tîrziu, în 1937-1938, atunci cînd i s-a propus proiectul coloanei sub forma unui monument în memoria soldaţilor căzuţi în Primul Război Mondial pe Valea Jiului, Brâncuşi s-a gîndit din nou la ea. Coloana Infinitului de la Tîrgu-Jiu a fost construită din fontă, turnată în septembrie 1937 la Atelierele Centrale din Petroşani. E compusă din 15 module octaedrice întregi şi două jumătăţi de module, pe care Brâncuşi le numea mărgele. Are o înălţime de aproape 30 de metri. Nu există niciun document care să confirme prezenţa lui Brâncuşi la inaugurarea ansamblului monumental de la Tîrgu-Jiu, din 27 octombrie 1938, probabil din cauza situaţiei politice tensionate de dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial.

 Artistul a vrut să facă o Coloană şi mai mare, imediat după ce a fost instalată cea din România. În timpul unei vizite la Chicago în 1939, şi-a imaginat Coloana pe malul lacului Michigan, înaltă de 400 de metri, mai mare decît Empire State Building din New York. Fabricată din oţel inoxidabil, coloana ar fi trebuit să fie o clădire cu apartamente. Proiectul a fost sprijinit de Barnet Hodes, un fost consilier al oraşului Chicago, dar nu s-a materializat niciodată. Coloana sau alte lucrări brâncuşiene ar fi trebuit să se concretizeze în dimensiuni gigantice şi lîngă Philadelphia, în faţa clădirii Seagram din New York, în faţa clădirii UNESCO din Paris, în Parcul Central din New York, în Bucureşti şi India. Nu se ştie de ce niciunul din aceste proiecte nu s-a mai realizat. 

Numărul de aur al egiptenilor 

Coloana a fost rezultatul căutării echilibrului perfect în formele simple. E formată dintr-o structură simplă care se repetă la nesfîrşit. Tocmai această simplitate geometrică, ce urcă spre cer sfidătoare, într-un echilibru perfect, i-a pus pe gînduri pe căutătorii de simboluri şi mistere. Autorul descria sculptura astfel: „Realitatea pe care Stîlpul, laolaltă cu celelalte două semne de piatră ale mele, o întrupează este avîntul, conştiinţa nunţii ce o sărbătorim cu nesfîrşitul univers, dorul ce-i însufleţeşte pe eroi spre absolut“. După ce Brâncuşi a părăsit această lume, operele sale au fost măsurate şi cîntărite cu precizie. Coloana are o înălţime de 29,33 metri şi o greutate de 29,173 Kg. Fundaţia din beton ajunge la adîncimea de 5m. 

Trunchiurile de piramidă, goale pe dinăuntru, sînt fixate cap la cap pe un miez central de oţel, cu secţiune pătrată, uniformă pe toată înălţimea. Exteriorul Coloanei a fost curăţat prin sablare cu nisip special, ulterior fiind pulverizate două straturi de praf metalic, unul de zinc şi celălalt de alamă, la o temperatură mai ridicată. Formula lui Brâncuşi ar fi: 1-2-4, unde 1=45 cm. Nicolae Oancea a calculat că monumentul înglobează 512 Triunghiuri de Aur (Sacre, la egipteni), adică 8 x 8 x 8. Însuşi Brâncuşi spunea că „eu, cu noul meu, vin din ceva foarte vechi“. De altfel, se spune despre Coloana Infinită că este singura sculptură a timpurilor moderne care poate fi comparată cu marile monumente ale Egiptului, ale Greciei sau ale Renaşterii. Perfecţiunea Coloanei a fost afectată de încercarea de demolare din anii ’50, în 1984 vîrful prezentînd o deviaţie de aproape 25 cm. 



Efectul Brâncuşi 

Specialiştii români consideră că monumentul este o stilizare a coloanelor funerare specifice sudului României. Însă mulţi cred că, dincolo de simbol, Coloana înglobează şi alte mesaje. Misterul e întreţinut şi de faptul că sculptorul lucra în secret şi nu explica nimic. Dădea doar precizări vagi: „Aceluia care nu găseşte cheia, eu nu am cum să i-o ofer“. Sau „ceea ce fac eu astăzi, mi-a fost dat să fac. Căci am venit pe lume cu o misiune“. Sau „Nu îmi doresc să fiu la modă. Tot ceea ce este la modă, dispare apoi odată cu moda. Nu contează dacă, din contră, munca ta este contestată în prezent. Pentru că atunci cînd într-un final va fi înţeleasă, ea va exista în eternitate“. Prof.dr. ing. A. Măruţă a făcut anumite măsurători şi a constatat că această Coloană emite radiaţii de energie pe patru direcţii. 

El crede că sub Coloana Infinitului există o anomalie magnetică, care se poate măsura. Că ar fi un fel de piramidă egipteană care emite energii misterioase, resimţite pînă la 300 de metri, un fel de efect de piramidă. Nici amplasarea Coloanei nu e întîmplătoare, ea stă chiar pe axul paralelei 450 latitudine nordică. Radiaţiile emise de sculptură au fost confirmate şi cu măsurători radiestezice. Cea mai benefică energie ar fi cea emisă noaptea, pe Lună Nouă sau Plină, iar cea mai puţin benefică se manifestă în timpul zilelor însorite. Mai mult, amatorii de teorii controversate au lansat ipoteza că energiile Coloanei sînt tămăduitoare. 

„Nenumăratele pulsaţii ale universurilor“ 

Rezultate surprinzătoare au apărut şi la Masa Tăcerii. Măsurătorile radiestezice au arătat că, la cele 12 scaune de piatră există nişte cîmpuri energetice polarizate diferit, „alternînd semnul pozitiv cu cel negativ, iar în centrul mesei de piatră am măsurat un cîmp rotitor cu o elongaţie destul de mare, adică avînd o energie uşor sesizabilă de către persoanele senzitive“. Se pare că, aşa cum susţine cercetătorul Paul Duţă, acest cîmp este benefic celulei vii. Aşa s-ar explica de ce persoanele care se aşază pe aceste scaune se simt deodată mai liniştite. Autorul susţine că efectul e şi mai vizibil dacă toate cele 12 scaune sînt ocupate de femei şi bărbaţi, alternativ. 

Măsurătorile radiestezice pe centrul Porţii Sărutului au arătat o alternanţă a polarităţii, mai precis, timp de 60 de secunde, aceasta e pozitivă, alte 60 secunde, devine negativă. În fine, există şi o categorie de conspiraţionişti care consideră că Brâncuşi avea înalte cunoştinţe de fizică, pe care le-a înglobat în ansamblul de la Tîrgu-Jiu. Astfel, monumentele ar fi o sursă puternică de emisie pe distanţe intergalactice şi receptor de mesaje extraterestre. Însă nu se ştie cum poate fi activat. 

Ipoteza comunicării cu stelele se bazează pe ceea ce spunea însuşi Brâncuşi: „o coloană care, mărită, ar putea sprijini bolta cerească“, „Într-o zi şi Stîlpul meu va prinde în jurul lui hora lumilor din cosmos“ şi „Oare ritmul său lăuntric, din clepsidră în clepsidră, nu înfăţişează oare şi nenumăratele pulsaţii ale universurilor, care necontenit explodează şi se contractă?“. Că sculptura ar adăposti chiar o tehnologie avansată se deduce din spusele autorului: „Acesta este mesajul Stîlpului meu, străjuit de Masă şi de Poartă. Să arzi ca o flacără. Să te prefaci în fulger legînd cerul cu pămîntul“. Cert e că Brâncuşi ne-a lăsat o operă care oglindeşte miturile, spiritualitatea, tradiţia din România, combinate cu rafinamentul avangardei pariziene. De la el, sculptura, pictura, desenul nu au mai fost aceleaşi. 

Trei monumente, zeci de nume 

• Pentru cele trei monumente brâncuşiene de la Tîrgu-Jiu au existat mai multe propuneri de denumiri, conform biografilor marelui sculptor. 

- „Masa rotundă“ este denumită astfel în actele oficiale din 1937-38, la propunerea chiar a sculptorului. Tot el ar fi înlocuit-o mai tîrziu cu „Masa flămînzilor de spirit“, „Masa omeniei“, „Masa pomenirii“, „Masa tăcerii“. Alte variante: „Masa familiei“, „Masa cinei nupţiale“, „Masa cinei cea de taină“, „Masa apostolilor“, „Masa dacică“, „Masa căpitanilor“, „Masa de piatră şi cele 12 scaune“.

- „Poarta sărutului“ sau „Monumentul sărutului“ au fost nume date de Brâncuşi, dar constructorii îi spuneau „Portal“. „Portal de piatră“ şi „Portalul din grădina publică“ au fost denumiri oficiale cînd monumentele au fost donate primăriei. Alte denumiri: „Poarta eroilor“, „Poarta“, „Arc de triumf“, „Poartă de triumf“.

- „Coloana Recunoştinţei Fără Sfîrşit“ este denumirea dată de localnici, lucrători şi unii cercetători. Brâncuşi folosea expresiile „Coloana fără Sfîrşit“ şi „Coloana Infinită“. Alte variante: „Monumentul Recunoştinţei“, „Coloana Recunoştinţei“, „Monumentul Păcii“, „Monumentul Eroilor“, „Coloana Eroilor“, „Turnul Eroilor“, „Coloana Infinitului“, „Columna Dorului“. 

161,8 - numărul lui Brâncuşi 

• Cercetătorul Gyorgy Tozser crede că Brâncuşi ne-a lăsat indicii care ne pot ghida către descifrarea mesajului ascuns al sculpturilor lui. El consideră că întreaga lui operă se constituie într-un veritabil Cod al lui Brâncuşi. Pavel Floresco a înmulţit numărul elementelor (15) cu înălţimea acestora (aproximativ 10,8 metri) şi a obţinut 161,8 - exact cifrele din care este constituit numărul de aur, PHI, 1,618 (seria lui Fibonacci). În „Poarta Sărutului“ acelaşi număr s-ar ascunde în raportul dintre semilungimea grinzii şi grosimea acesteia. Mai mult, pe fiecare latură mare a părţii inferioare a coloanei sînt inscripţionate cîte 16 săruturi înşiruite. Dacă la acestea le adunăm pe cele două de pe stîlpi se ajunge la cifra 18. Deci cele două numere, 16 şi 18, trimit din nou la PHI. Iar sărutul propriu-zis, cele două semicercuri sînt, de fapt, un cerc barat, reprezentare artistică a simbolului grecesc FI, prin care matematicienii antichităţii îl exprimau pe 1,618.