În dimineaţa de 22 iunie 1941, volbura primei zile de război l-a tras pe Filimon Sârbu din anonimat, sortindu-l celebrităţii. Şi astfel, destinul unui tânăr hunedorean a ajuns să descrie cel mai bine situaţia comuniştilor din România în primele zile ale celui de-Al Doilea Război Mondial.
Condamnat la moarte şi executat la Jilava în 19 iulie 1941, Filimon Sârbu trece drept primul comunist mort după intrarea României în războiul cu Uniunea Sovietică. Săracă în eroi, istoria Partidului Comunist din România (PCdR) şi-a însuşit finalul tragic al tânărului de 24 de ani, aşezându-l, alături de Vasile Roaită, Ilie Pintilie, Donca Simo, Olga Bancic în galeria „martirilor pentru cauza clasei muncitoare”. Fabricarea „mitului” Filimon Sârbu a început chiar din 1945: „Filimon Sârbu, primul patriot român, asasinat de gloanţele româneşti, întruchipează astfel lupta poporului român, năzuinţele sale şi duşmănia împotriva cotropitorilor nemţi”.
Citeste si : Cine a fost cu adevarat Vasile Roaita ?
Străzi, localităţi, şcoli, întreprinderi industriale, cooperative agricole de producţie au fost botezate cu numele său, iar elevii îi aflau povestea din manualul de citire. Versiunea revizuită şi adăugită de autorităţi, desigur, căci adevărul despre moartea lui Filimon Sârbu trebuia adaptat nevoilor partidului.
Un joc de-a şoarecii cu pisica
Din 1924 până la 23 august 1944, mai mult în vorbă decât în faptă, comuniştii duceau propriul lor război cu statul român în care nu se regăseau. În opinia lor, era nedrept de mare şi prea strâmb croit. Încă de la fondare, partidul extremei stângi se pusese în slujba Sovietelor. În optica vecinului de la răsărit, România Mare era un „stat imperialist”, construit artificial la finele primului război mondial prin alipirea unor teritorii care nu-i aparţineau. Şi adepţii comunismului din România, mânaţi tot timpul de la spate, şi-au propus să ronţăie din rotundul României mari. Au dus cu statul „burghez” un război pe viaţă şi pe moarte, s-a spus după 1945. În realitate, lupta comuniştilor cu autorităţile a fost mai mult un joc de-a şoarecii cu pisica. Mai bine de două decenii felina nu ostenise prea tare: supraveghea tot timpul, dar scotea ghearele numai când rozătoarele se avântau mult prea departe de ascunziş. Sau când, din înalte raţiunui de stat, trebuia să arate că-i acasă, şi că masa nu-i liberă pentru joc. Astfel s-a scris în epocă şi povestea morţii lui Filimon Sârbu.
După 70 de ani de la producerea faptelor interesantă se dovedeşte lectura dosarului cauzei întocmit de Siguranţă. Comparând documentele din arhivă cu bogata literatură dedicată cazului în timpul regimului comunist se poate reconstitui mecanismul după care s-a construit „mitul” Filimon Sârbu.
În zorii zilei de 22 iunie 1941 prin toate mijloacele de informare populaţia a fost anunţată că armata română pleacă să elibereze Basarabia şi nordul Bucovinei, pornind astfel cruciada împotriva bolşevismului. Cu câteva zile înainte de eveniment Filimon Sârbu, un tânăr strungar de 24 de ani, membru al Uniunii Tineretului Comunist, îşi dăduse întâlnire cu câţiva cunoscuţi pe plaja din Mamaia, lângă Institutul Oceanografic. Invitat la întâlnirea clandestină, Caravan Ion, soldat în flotila de Hidroaviaţie, a pus în gardă autorităţile care l-au sfătuit să se prezinte la discuţii. Soldatul cocheta cu mişcarea comunistă, dar avea în acelaşi timp o mătuşă care lucra la Siguranţă. Şi de la vorbă la trădare n-a mai fost decât un pas.
Un fapt banal a căpătat proporţii nebănuite
După cum fusese stabilit, la 9:30, cinci tineri în frunte cu Filimon Sârbu s-au întâlnit pe plaja Modern din Mamaia. La scurt timp după întâlnire întreg grupul a fost arestat de agenţii Siguranţei din Constanţa. Dacă nu s-ar fi anunţat intrarea României în război, cu certitudine întâlnirea tinerilor ar fi rămas consemnată în hârtiile Siguranţei ca una din zecile, poate sutele de discuţii sterile în care un simpatizant comunist încerca să facă prozeliţi, discret şi fără rezultate notabile. Dar aşa, în noua conjunctură, un fapt banal a căpătat proporţii nebănuite. La această şedinţă conspirativă, scria şeful Biroului Siguranţei din Constanţa în adresa către Curtea Marţială de pe lângă Corpul II Armată Bucureşti, Filimon Sârbu a căutat să determine pe ceilalţi participanţi ca în caz de bombardament să facă semnalizări prin întreruperea şi reaprinderea curentului de la uzina electrică.
Trei dintre tinerii arestaţi în dimineaţa zilei de 22 iunie 1941 – Tunschi Alexandru, Buta Nicolae şi Giuglea Eugen – lucrau, într-adevăr, la Uzina Electrică din Constanţa. Iar Filimon Sârbu mai ispăşise o condamnare pentru activitate comunistă. Atât a fost de ajuns pentru ca autorităţile să compună la repezeală dosarul complotului „care se găsea în stare de fecundaţie”, scria D. Florea, comisar ajutor la Biroul de Siguranţă din Constanţa în procesul-verbal de încheiere a cercetărilor. Mai departe, agenţii de Siguranţă au condus ancheta spre deznodământul dezirabil.
La primele cercetări Filimon Sârbu nu a recunoscut nimic din ce i se imputa. Acesta, şi nu conţinutul propriu-zis al declaraţiilor reprezintă cel mai elocvent indiciu că practicile lumii comuniste îi erau familiare. „La ziua de 22 iunie a.c., fantaza Filimon Sârbu în faţa comisarului Florea, cam pe la orele 9 am plecat spre Bulevardul Regina Maria, de unde după ce am luat un pachet de ţigări am plecat pe Bulevard spre Mamaia. În apropiere de pescărie m-am întâlnit cu trei băieţi să mergem spre băi şi dintre care cunoşteam pe unul şi ştiam că îl cheamă Jean. M-am apropiat şi eu de grup şi m-am dus să facem baie. După baie am ieşit afară unde au mai venit doi tineri pe care nu-i cunoşteam. Stând de vorbă unul din tineri ne-a spus că războiul dintre România şi Rusia a început. După aceea am întrebat pe tinerii de la uzină dacă mai este liber postul de strungar. Totodată am mai întrebat ce ar face dacă aviaţia inamică ar ataca oraşul. La care tinerii nu au răspuns. În acel moment a venit domnul şef al Siguranţei şi cu un domn agent şi ne-au arestat”.
Ceilalţi patru arestaţi recită aceeaşi poezie
Cum a decurs ancheta mai departe nu se poate cu precizie. „Filimon Sârbu, ca şi ceilalţi tineri, este supus celor mai bestiale torturi, e ars cu fierul roşu numai pentru a-şi recunoaşte «vinovăţia»”, s-a scris în prima biografie eroică, apărută în 1945. Chiar aşa să fi fost, asemenea metode de anchetă nu erau consemnate în scriptele poliţiei. Fie că au declarat de bunăvoie, speriaţi de consecinţe, fie că au cedat presiunilor fizice şi psihice de la care agenţii vremii nu se dădeau înlături, ceilalţi patru arestaţi recită aceeaşi poezie, ca şi cum o unică voce le-ar fi dictat ce să spună: Filimon Sârbu i-a convocat la o întrunire conspirativă, le-a vorbit de binefacerile regimului sovietic pentru muncitori şi le-a trasat sarcina ca în caz de bombardament, cei care lucrau la uzina electrică să prelugească iluminatul cât mai mult, pentru ca astfel avioanele sovietice să poată repera oraşul. Un amănunt din biografia lui Alexandru Tunschi îl indică drept cel mai uşor convins de agenţi „să ajute” ancheta: era cetăţean român de etnie rusă, şi o dovadă de ataşament faţă de România era binevenită în vremea războiului cu Sovietele. Ulterior, în istoria ascunsă publicului, Tunschi a figurat drept trădător al cauzei. Că ceilalţi patru tineri au căzut la învoială cu poliţia rezultă şi din modul cum a fost distribuită pedeapsa: numai Sârbu a fost condamnat la moarte. Fatale i-au fost antecedentele, care au ajutat autorităţile să fabrice la repezeală „un comunist periculos”. Astfel, dosarul a fost lucrat ca la carte, şi în timp record.
La fel de grăbită a fost şi Curtea Marţială a Corpului II Armată, care a judecat procesul celor cinci la începutul lunii iulie 1941, în sala de festivităţi a liceului Gheorghe Lazăr din Bucureşti „cu maximă celeritate”.
Condamnat de moarte în temeiul Decretului-Lege nr. 236 din februarie 1941, Filimon Sârbu a fost executat în 19 iulie 1941 la Jilava. În dezvoltările ulterioare ale propagandei comuniste, ca orice bun erou, s-a comportat exemplar. A refuzat să fie legat la ochi şi a spus câteva cuvinte, diferite de la o ediţie la alta a biografiei encomiastice. „Nu este nevoie. Primesc moartea cu ochii deschişi, pentru că mor pentru o cauză naţională. Voi fi răzbunat”, sună varianta din 1945. „«Primesc moartea cu ochii deschişi, pentru că mor pentru o cauză dreaptă! Voi fi răzbunat». Şi, înainte ca bruta de plutonier – călău să dea drumul rafalei ucigătoare a puştii mitralieră, Filimon Sârbu se înalţă pe vârfurile picioarelor şi strigă din toate puterile: «Moarte fasciştilor! Trăiască România Liberă!»”, ar fi spus într-o altă variantă. Sau „Nu recunosc decât o singură instanţă, clasa muncitoare şi partidul ei!” - într-o versiune ulterioară anului 1965. Procesul verbal de execuţie nu consemnează nimic deosebit despre reacţia lui Sârbu: „Cerând să ni se identifice condamnatul Sârbu Filimon, se scria în actul oficial, în prezenţa plutonului de execuţie i-am citit sentinţa de condamnare la moarte, precum şi ordinul M.Ap.N citat mai sus prin care i s-a respins cererea de graţiere şi întrebându-l dacă mai are vreo ultima dorinţă, a răspuns negativ. După aceasta Sfinţia sa Preortul Cpt. Barbu Gheorghe, confesorul garnizoanei Bucureşti, a dat condamnatului asistenţa religioasă. La orele 17:45 am procedat la împuşcarea cu puşca mitralieră...”. Câte ceva despre comportamentul lui Filimon Sârbu în faţa morţii a aflat familia sosită la Jilava a doua zi după execuţie. Dorind să afle cum a sfârşit fratele său, lui Victor i s-a povestit că a refuzat să fie lagat la ochi, nu şi despre vreun angajament solemn faţă de cauza comunistă.
Un transfer de eroism
În lipsa unor dovezi concludente este greu de spus cum a primit Filimon Sârbu moartea. Pare mai probabil ca atitudinea eroică să fi fost dacă nu o plăsmuire, cel puţin un transfer de eroism spre Filimon Sârbu dinspre un alt comunist, a cărui ţinută nu se putea populariza. „Întâmplarea mi-a oferit prilejul să discut despre această amnezie strategică cu unul din principalii ei gestionari direcţi, scrie Pavel Câmpeanu – cu Mihail Roller, la Institutul de Istorie a partidului, al cărui director era. În cursul convorbirii, el a luat o hârtie care se găsea pe biroul lui şi mi-a întins-o să o citesc. Era procesul-verbal de execuţie a unui utecist condamnat la moarte în 1943, cu care întâmplător fusesem amic, Aurel, al cărui nume evreiesc nu mi-l amintesc. Tânărul a căzut strigând: «Trăiască Partidul Comunist!», menţiona comandantul plutonului de execuţie în procesul verbal pe care-l întocmise. «Asta ţinută de erou – a comentat Roller – dar cum să-l popularizez cu aşa nume?” Sub supravegherea antisemitismului evreiesc, istoria partidului era retuşată conform principiului: decât cu martiri evrei, mai bine fără martiri”.
Din dosarul speţei rezultă intenţia clară a autorităţilor de a face vâlvă în jurul cazului. „Avem onoarea a vă ruga să binevoiţi a aproba să trimitem Serviciului Cenzurii, pentru publicarea în ziare şi pentru difuzarea la Radio, scria procurorul militar la Comandamentul 2 Teritorial, a comunicatului prin care se aduce la cunoştinţa publicului condamnarea la moarte a comunistului Sârbu Filimon”. În 20 iulie, din ziare şi de la radio, publicul a aflat următoarele: „Curtea Marţială a Comandamentului II teritorial, cu sentinţa nr. 22 din 4 iulie 1941, a condamnat la moarte pe Sârbu Filimon pentru crima de îndemn la acţiune cu caracter de uneltire împotriva ordinei de Stat, precum şi pentru crima de constituire de asociaţiuni clandestine. În ziua de 22 iunie 1941, ora 9 şi 30 dimineaţa, Sârbu Filimon a convocat pe condamnaţii Tunschi Al., Giuglea Eugen, Buda Nicolae şi Dincă Gheorghe şi, după ce le-a descris binefacerile regimului comunist, i-a îndemnat ca, în cazul alarmelor aeriene din Constanţa, să facă acte ostentatitive de luminare a oraşului din Uzina electrică pentru ca reperajul bombardamentului inamic să fie posibil. Prin aceeaşi sentinţă Tunschi Al. şi Giuglea Eugen au fost condamnaţi la câte 15 ani muncă silnică şi Buda Nicolae şi Dincă Gheorghe la câte 20 de ani muncă silnică”
Publicitatea făcută în jurul cazului arată că autorităţile au intenţionat să dea un avertisment infimului grup comunist: în vremuri de război, sprijinul dat inamicului cu gândul, cu vorba sau cu fapta se pedepseşte cu moartea.
Moartea lui Filimon Sârbu le-a fost utilă tuturor
Exagerările din timpul războiului au netezit după 1945 drumul falsificatorilor istoriei partidului comunist. Sub noua orânduire, fapta lui Filimon Sârbu era subsumată acţiunii eroice a partidului, de subminare a „maşinii de război germane”. Că nu a fost deloc aşa reise din relatările lui Constantin Pârvulescu, conducătorul de facto al organizaţiei Constanţa a PCdR în vara lui 1941, membru în Comitetul Central desemnat de Moscova în august 1940. În amintirea lui Pârvulescu, activitatea partidului la Constanţa în primele zile de război a strălucit prin absenţă: „A început războiul şi erau nişte restricţii, că dacă te prindea cu un chibrit aprins te împuşca pe loc pentru că, spuneau ei, semnalizezi aviaţiei sovietice. În felul acesta au fost împuşcaţi doi-trei oameni”.
Era imposibil ca UTC Constanţa să plănuiască fapte de eroism fără ştirea lui Constantin Pârvulescu. Dacă ar fi fost astfel, episodul revoluţionar s-ar fi adăugat fără doar şi poate la biografia lui. Rememorând perioada petrecută la Constanţa, şi-a adus aminte că mai multe săptămâni a stat ascuns în podul casei unui ţăran, a cărui soţie era plecată la ţară: „Am reuşit să fac ceva muncă, dar asta până la începutul războiului. La un moment dat am rămas fără nici o casă conspirativă din cauza bombardamentelor. Ultima dată am stat la un marinar căruia îi plecase soţia la ţară. O perioadă am stat în podul casei, deoarece nu puteam face nici o mişcare din cauza bombardamentelor, mai ales că în jur era calea ferată”. Un asemenea episod, cu greu poate fi contorizat în dreptul „luptei pentru marea cauză a libertăţii, progresului şi democraţie”.
Mult s-a minţit în legătură cu cazul Filimon Sârbu, atât la momentul producerii faptelor, cât şi ulterior, după neimaginata ajungere la putere a partidului comunist. În vara lui 1941 autorităţile antonesciene i-au construit lui Filimon Sârbu portretul de individ periculos. Începând chiar din 1945, colegii săi scăpaţi cu viaţă l-au aşezat în galeria eroilor comunişti, de unde n-a mai plecat până în 1989. Propaganda comunistă a păşit cu încredere pe drumul deschis de mistificările din timpul regimului Antonescu. În realitate, moartea lui Filimon Sârbu le-a fost utilă tuturor.