Nu uitati sa distribuiti materialele care va plac, contribuiti astfel la mentinerea in viata a acestui site. Va multumim !
Pe 26 mai, 1968, la Muzeul Brukenthal din Sibiu avea să aibă loc ceea ce a rămas cel mai mare furt de opere de artă din România.
Persoane care nu au fost identificate niciodată au furat 8 dintre cele mai valoroase tablouri, evaluate la vremea aceea la peste 25 de milioane de dolari (sunt specialişti care consideră, însă, că valoare ar fi mult mai mare).
S-a presupus că hoţii au intrat în muzeu ca simpli vizitatori şi au rămas acolo peste noapte.
Ancheta a stabilit că acest lucru n-ar fi fost posibil fără ajutorul cuiva din interior, în condiţiile în care la muzeul se făceau reparaţii iar hoţii aveau nevoie de cineva care să le spună cea mai bună ascunzătoare, dar şi cea mai sigură cale de a părăsi muzeul.
Furtul a avut loc duminica, dar a fost descoperit de-abia marţi, căci lunea muzeul era închis. Ancheta a fost una de durată, iar dosarul s-a închis peste 7 ani, cu menţiunea : “A.N.” (adică autor necunoscut).
Vestitul colonel Dumitru Ceacanica, grec de origine, a condus ancheta. Acesta e considerat cel mai bun criminalist român de după al Doilea Război Mondial.
A rezolvat, printre altele, cazuri renumite de criminali în serie. Însă, alegerea lui în fruntea echipei de investigaţie privind furtul de la Brukenthal nu a fost considerată prea inspirată, având în vedere lipsa lui de experienţă în furturi.
Din echipă a făcut parte şi Stănică Tudor, la vremea aceea căpitan.
Stănică Tudor povesteşte că, la un moment dat, Dumitru Ceacanica îl considera suspect de furtul tablourilor de la Brukenthal şi pe compozitorul Florin Bogardo, care cânta la vremea aceea, melodia “Tablouri”, pe versurile lui Marin Sorescu. În cântec era vorba chiar despre furtul unor tablouri.
Angajaţii muzeului au fost supuşi unor interogatorii prelungite.
Ancheta miliţiei nu a dus, însă, la nici un rezultat, în ciuda faptului că angajaţii erau supravegheaţi şi urmariţi de multă vreme de Securitate.
De altfel, dosarul de obiectiv “145 Brukenthal”, aflat în arhiva Consiliului Naţional de Studiere a Arhivelor Securităţii, arată că acesta era principalul scop al Securităţii: să-i urmărească pe angajaţi, relaţiile lor cu cetăţeni din străinătate, în special din cele două Germanii, nicidecum să aibă grijă, în vederea unui posibil furt, de valorile de patrimoniu care se aflau în muzeu.
În anii ’60, practic nu exista un sistem de pază a Muzeului Brukenthal. Era doar un paznic pe tură.
Încercările conducerii de atunci de a obţine fonduri pentru sisteme de siguranţă au primit următoarele răspunsuri: “Republica Socialistă România este un stat care are o miliţie şi o securitate capabile să asigure siguranţa obiectivului” sau “Muzeul de artă din Minsk nu dispune de astfel de sisteme, ca urmare, nu considerăm necesar ca ele să fie achiziţionate la Sibiu.”
Spuneam că ancheta Miliţiei i-a considerat suspecţi pe angajaţi. Însă, în muzeu avea acces şi Securitatea, care instalase aparatură de ascultare în biroul directorului, şi pe care o activa în anumite momente.
Patru din cele opt tablouri furate au fost recuperate, după 30 de ani, în împrejurări cel puţin ciudate.
Celelalte patru tablouri sunt şi acum căutate prin Interpol.
Repatrierea tablourilor recuperate s-a făcut în mandatul fostului preşedinte al României, Emil Constantinescu, mai exact în 1998.
Emil Constatinescu ne-a declarat că a adus tablourile în ţară "cu avionul prezidenţial", în urma unei vizite oficiale în Statele Unite.
Odată ajunse în România, tablourile au stat o perioadă la Muzeul Naţional de Artă din Bucureşti, acolo unde au fost expuse o lungă perioadă de timp alte 19 picturi de la Brukenthal, transferate în 1948, sub formă de “împrumut”. Au revenit, însă, împreună la Sibiu.
Ele se află acum într-o sală specială a Muzeului Brukenthal, numită “sala capodoperelor” sau, aşa cum îi spun angajaţii, “sala tablourilor care au avut o soartă vitregă.”