Nu uitati sa distribuiti materialele care va plac, contribuiti astfel la mentinerea in viata a acestui site. Va multumim !
O depresie profundă şi o boală cruntă de plămâni l-au îngenuncheat pe Avram Iancu, cel mai ilustru personaj al Transilvaniei anului 1848. Declinul „crăişorului munţilor“ a avut loc după cea mai strălucită perioadă din viaţa sa, anii în care i-a condus pe români în revoltele de la mijlocul secolului al XIX-lea.
Avram Iancu (1824-1872) a fost principalul eroul al mişcărilor revoluţionare din anii 1848 şi 1849, din Transilvania. La vârsta de 25 de ani, devenise unul dintre cei mai importanţi lideri ai miilor de români implicaţi în confruntările militare din Transilvania. „Crăişorul munţilor” şi moţii săi i-au sprijinit pe habsburgi în disputele cu armata ungară, după ce ungurii au refuzat drepturile politice pentru români, în timp ce Casa imperială austriacă i-a recunoscut ca naţiune politică.
Ostilităţile din Transilvania s-au încheiat în august 1849, iar treptat moţii au renunţat la arme. Avram Iancu rămăsese un personaj incomod, atât pentru autorităţile ungare, cât şi pentru habsburgi. Fusese chiar arestat, în decembrie 1849, de soldaţii austrieci, în târgul de la Hălmagiu, însă la scurt timp a fost eliberat, în urma intervenţiei energice a populaţiei.
Din anul următor, viaţa eroului românilor din Transilvania a luat o întorsătură neaşteptată. Se afundase într-o stare de depresie, potrivit unor istorici, şi chiar îşi manifesta presimţirea unei nenorociri.
„Unicul dor al vieţii mele e să-mi văd Naţiunea mea fericită, pentru care după puteri am şi lucrat până acuma, durere fără mult succes, ba tocma acuma cu întristare văd, că speranţele mele şi jertfa adusă se prefac în nimica. Nu ştiu câte zile mai pot avea; un fel de presimţire îmi pare că mi-ar spune că viitorul este nesigur. Voiesc dar şi hotărât dispun, ca după moartea mea, toată averea mea mişcătoare şi nemişcătoare să treacă în folosul naţiunii, pentru ajutor la înfiinţarea unei academii de drepturi; tare crezând că luptătorii cu arma legii vor putea scoate drepturile naţiunii mele”, scria Avram Iancu, în 20 decembrie 1850.
Împăratul Franz Ioseph, cel care îl primise în audienţă pe Avram Iancu, îi acordase „Crucea de aur pentru merite, cu coroană”, însă acesta a refuzat să o primească. „Eu distincţia ce mi s-a acordat, pentru care în ceea ce priveşte persoana mea îi mulţumesc Maiestăţii Sale cu toată supunerea, nu o pot primi atâta timp cât acele făgăduieli nu vor fi împlinite şi dorinţele juste ale naţiunei române nu vor fi satisfăcute, fiindcă în caz contrar, făcând abstracţie de faptul că eu aş fi considerat ca un bărbat de rea-credinţă de către popor, pe care aş fi ţinut numai să-l înşel cu promisiuni goale, dar mi s-ar face imposibilă calea ca să mai realizez ceva în viitor pentru monarhul meu şi pentru naţiunea mea”, astfel şi-a motivat Avram Iancu gestul de a refuza distincţia, potrivit istoricilor.
În vara anului 1852, împăratul Franz Ioseph a vizitat Transilvania, unde starea de tensiune între comunităţile română şi maghiară continua să existe. Avram Iancu a pregătit întâmpinarea sa la Vidra de Sus, însă în ziua în care Franz Ioseph a ajuns pe Muntele Găina, Iancu nu s-a mai prezentat în faţa împăratului. Nimeni nu a putut să explice gestul românului, care nu putea fi înduplecat să îşi schimbe atitudinea. Episodul a însemnat ieşirea din viaţa publică a eroului transilvănean.
Treptat, problemele de sănătate ale lui Avram Iancu s-au accentuat. Unii istorici susţin că a suferit de tuberculoză şi începuse să aibă hemoragii pulmonare, scuipând sânge, însă la fel de gravă era starea sa depresivă.
„Mintea i se împăienjeni de durere, iar figura lui câştigă încetul cu încetul expresia dureroasă şi cruntă a eroilor distruşi de puterea covârşitoare a unei idei, pe care realităţile vremii o refuzaseră deocamdată”, îl descria istoricul Nicolae Buta, în 1924.
În momentele sale de luciditate Iancu spunea adesea: „Eu nu mai sunt Iancu, eu sunt umbra lui. Iancu e mort”. A rătăcit prin satele moţilor Istoricii susţin că în ultimii ani din viaţă Iancu, bolnav, prefera să rătăcească prin satele muntenilor din Apuseni, nedespărţit de fluierul cu care doinea. La începutul anului 1872, starea de sănătate a lui s-a agravat. A fost internat în spitalul din Baia de Criş, judeţul Hunedoara, din cauza unei hemoragii şi a tusei chinuitoare. Acolo şi-a petrecut ultimele săptămâni din viaţă.
Avram Iancu a fost găsit mort în dimineaţa zilei de 10 septembrie 1872 pe prispa casei unui localnic din Baia de Criş. Au fost găsite asupra lui o năframă, un fluier din lemn de cireş şi o jalbă către împăratul austriac Franz Joseph, unsă şi mototolită, pe care nu a trimis-o niciodată destinatarului, susţin istoricii. Cauza decesului lui Iancu a fost o hemoragie. Preotul a consemnat pe certificatul de deces numele celui decedat „Avram Iancu, eroul românilor”, vârsta de 48 de ani şi faptul că moartea a fost „firească”. Avram Iancu a fost înmormântat la Ţebea, în cimitirul ortodox în care se află şi Gorunul lui Horea.