Nu uitati sa distribuiti materialele care va plac, contribuiti astfel la mentinerea in viata a acestui site. Va multumim !
Cultivarea viței de vie a fost o preocupare străveche a străbunilor noștri. Geto-dacii, locuitorii antici ai pământurilor de la Dunăre, Marea Neagră și Carpați, prețuiau vinul în mod deosebit, iar vița de vie era una dintre cele mai importante bogății ale lor. Ei obișnuiau să bea vinul turnat în coarne de bou sau de cerb, în ulcică sau chiar în tigve. Se spune că pe vremea marelui rege Burebista, întemeietorul primului stat centralizat dac, dacii făcuseră o așa pasiune pentru vin, încât regele, sfătuit de marele preot Deceneu, a luat măsura dezrădăcinării viței de vie. Se pare însă că decizia lui a fost determinată mai mult de interesul pe care-l arătau popoarele vecine pentru vinul dacilor, și care, din acest motiv, făceau aici dese incursiuni.
Dar, cu toate măsurile pe care le-ar fi luat Burebista, ceea ce se știe cu siguranță este că la venirea romanilor în Dacia, cultivarea viței de vie se practica pe suprafețe întinse de teren. Vinul a fost pentru acest teritoriu o bogăţie de prim rang şi în schimburile comerciale: „De acolo – spunea Homer – veneau zilnic corăbii încărcate cu vin pentru trupele greceşti care asediau Troia, de acolo a obţinut Odysseus de la Maran, preotul lui Apollon din Lamaria, băutura minunată cu care l-a îmbătat pe ciclopul Polifem”. Istoricul francez Raymond Billiard consemnează în cartea sa „Vinul în antichitate” că „dintre toate părţile Europei, Tracia a fost cea mai veche şi mai respectată pentru vinurile sale şi cea care şi-a păstrat cel mai mult timp prestigiul”.
După cucerirea Daciei de către romani, cultura viței de vie s-a rafinat și s-a dezvoltat și mai mult, grație tehnologiilor și tehnicilor aduse din Imperiu. Cele mai importante izvoare istorice care confirmă permanența și importanța culturii viței de vie în Dacia Traiană sunt emisia monetară și medalia „Dacia Felix”, bătute în anul 112 de împăratul Traian. Provincia este reprezentată printr-un chip de femeie care poartă în brațe doi copii, unul ținând în mână un strugure, iar celălalt, spice de grâu. După retragerea Aureliană, în anul 271, daco-romanii au continuat să cultive vița de vie pe teritorii extinse, mai ales în zona subcarpatică. La începutul secolului al IV-lea, după ce procesul de creștinare a locuitorilor s-a generalizat, vinul a început să fie folosit și în ritualurile religioase.
De-a lungul secolelor care au urmat, prepararea vinului a continuat să fie una dintre preocupările de bază ale românilor. Viticultorii și proprietarii de podgorii s-au aplecat tot mai mult asupra acestei îndeletniciri, devenind cunoscuți și dincolo de granițele țării, fapt care l-a făcut pe istoricul B.P. Haşdeu să afirme: „Românii au fost pururea şi fără întrerupere o naţiune vitivinicolă”.
Precizări şi mai edificatoare şi în cunoştinţă de cauză referitoare la viticultură și vin sunt cele ale marelui istoriograf şi cărturar român Dimitrie Cantemir, consemnate în lucrarea sa, Descriptio Moldaviae: „Pe toate celelalte bogăţii ale pământului le întrec viile alese, înşiruite pe o lungă fâşie între Cotnari şi Dunăre; sunt aşa de rodnice, încât un singur pogon dă adesea patru până la cinci sute măsuri de vin” [o măsură = 40 litri] sau: „Vinul cel mai ales este cel de Cotnari. Cutez să susţin că este mai bun decât vinaţurile europeneşti”, adăugând în continuare: „Aceste vii nu sunt de folos numai localnicilor ţării pentru nevoile lor, ci preţul scăzut atrage aici negustori ruşi, leşi şi chiar unguri, care duc la ei în ţară, an de an, tot mai mult vin”.
Chiar dacă au existat ani cu producție viticolă slabă și chiar dacă viile au căzut victime filoxerei, renumele unor soiuri de vin și al unor podgorii românești s-a impus și dincolo de hotarele țării. Amintim aici podgorii ca: Drăgășani, Dealu-Mare, Odobești, Cotești, Cotnari, Târnave, precum și sortimentele Grasă, Tămâioasă, Băbească, Busuioacă, Fetească, Braghină, Crâmpoșie, Frâncușă și altele. Această zestre de soiuri românești este completată cu cele mai reputate soiuri străine, cunoscute după locul de origine: Sauvignon, Chardonnay, Traminer, Muscat, Riesling, Pinot Gris, care deseori, în unele podgorii din România, le-au depăşit prin generozitate şi fineţe pe cele din ţările de origine.
La români, ca și la alte popoare, de altfel, vinul a fost alături de oameni, atât la necaz, cât și la bucurie, simbol al prieteniei, al înțelegerii și voioșiei, precum și sursă de inspirație sau de meditație pentru poeți, scriitori și compozitori.