Nu uitati sa distribuiti materialele care va plac, contribuiti astfel la mentinerea in viata a acestui site. Va multumim !
Lucrarea misionară a celorlalți apostoli ai Mântuitorului printre "neamurile păgâne" este cunoscută numai din tradiție, fixată în scris mult mai târziu. Pe noi, ca români, ne interesează activitatea Sfântului Andrei, care a predicat în teritoriul dintre Dunăre și Marea Neagră, Dobrogea de mai târziu, cunoscut în izvoarele antice sub numele de "Sciția". În anul 46 al erei creștine teritoriul respectiv a fost cucerit de romani și anexat la provincia Moesia Inferior, iar în anul 297, în timpul lui Dioclețian, a devenit o provincie aparte, numita "Scythia Minor". Tradiția privitoare la această predică "apostolică" în Sciția este întâlnita în lucrarea Despre apostoli a lui Hipolit Romanul, mort în cursul persecuției împăratului Decius (249-251), iar în secolul IV apare în Istoria bisericească a episcopului Eusebiu de Cezareea Palestinei, care a preluat-o după o lucrare a marelui teolog, Origen din Alexandria (+254). În sprijinul evanghelizării acestui teritoriu de către Sfântul Andrei, se pot invoca și câteva "mărturii indirecte".
Există, de pildă, câteva colinde și creații folclorice dobrogene și din stânga Prutului, care amintesc de trecerea apostolului prin aceste locuri. Câteva toponimice confirmă același lucru: "Pârâiașul Sfântului Andrei", "Apa Sfântului" sau "Peștera Sfântului Andrei" (aceasta se vede și azi în hotarul comunei Ion Corvin, în apropierea graniței romano-bulgare). Din Epistola Sfântului Apostol Pavel către coloseni reiese că și "sciții" au putut auzi cuvântul lui Dumnezeu (3, 11).
Fără îndoiala că Sfântul Apostol Andrei nu s-a limitat numai la predicarea Evangheliei și la botezul celor pe care i-a adus la Hristos dintre geto-dacii și grecii din coloniile întemeiate pe țărmul Mării Negre (Pontul Euxin), încă din secolele VII-VI î. Hr. El va fi hirotonit pe unii din cei veniți la Hristos ca episcopi și preoți, așa cum a făcut și Sfântul Apostol Pavel în călătoriile sale. Numai așa se explică faptul că cele mai vechi știri privind organizarea bisericească sunt din Scyția Minor. De altfel, tot după tradiție, Sfântul Andrei a hirotonit ca episcop de Odyssos (azi Varna, în Bulgaria, în apropierea graniței) pe ucenicul său Ampliat, pe care Biserica Ortodoxă îl prăznuiește la 31 octombrie.
Episcopul (sau episcopii) peste care "și-a pus mâinile" Sfântul Andrei au hirotonit, la rândul lor, alți episcopi, preoți sau diaconi pentru teritoriul dintre Dunăre și Mare și cel din stânga Dunării, pentru a se asigura "succesiunea neîntrerupta" a preoției și care au devenit apoi propovăduitorii noii credințe - prin predica și botez - în rândul autohtonilor geto-daci, iar mai târziu daco-romani. Se poate afirma, deci, că învățătura creștina a fost propovăduita pe o parte din teritoriul României de azi chiar de un Apostol al Mântuitorului, de Andrei "cel întâi chemat", încât, pe bună dreptate, creștinismul românesc trebuie să fie considerat "de origine apostolică".
Creștinismul în Dacia
În anul 106, împăratul Traian a cucerit o parte din teritoriul fostului stat al geto-dacilor, condus de regele Decebal, care a fost transformat în provincie romană (Transilvania, Banatul, Oltenia și o parte din Muntenia de mai târziu). În urma acestor schimbări de ordin politic-teritorial, s-au creat condiții favorabile pentru propagarea noii învățături și în nordul Dunării. Se poate vorbi de anumiți "misionari neoficiali" recrutați dintre coloniști, soldați din armata romană, negustori sau sclavi, care îmbrățișaseră credința creștină înainte de a veni în Dacia. În secolul al III-lea numărul acestor misionari "laici" a sporit prin anumiți captivi creștini - pe care goții - stabiliți atunci în teritoriile nord-dunărene - îi aduceau aici din Asia Mică, unde creștinismul era cunoscut din "veacul apostolic". Din rândul lor, unii erau hirotoniți ca episcopi, horepiscopi, preoți și diaconi.
Trebuie menționat că predicarea Evangheliei în cuprinsul imperiului roman a întâmpinat multe greutăți, datorită faptului că până în anul 313 - când împăratul Constantin cel Mare (306-337) i-a acordat libertate, prin cunoscutul "Edict de la Mediolanum" (azi Milano) - era considerată ca "religio ilicita" (neadmisa). Dar după retragerea administrației și a legiunilor romane din provincia Dacia, prin anii 271/275, s-au creat premise favorabile pentru răspândirea creștinismului în spațiul carpato-dunărean. La aceasta a contribuit și faptul că în timpul lui Constantin cel Mare Câmpia munteană a reintrat în stăpânirea imperiului, deci legăturile permanente ale locuitorilor de aceeași limbă de pe ambele maluri ale Dunării au contribuit la răspândirea masivă a învățăturii creștine.
Mărturii arheologice paleocreștine
Acest lucru este confirmat și de un număr apreciabil de piese arheologice paleocreștine, descoperite în peste o sută de așezări daco-romane (în număr mult mai mare s-au descoperit în Scythia Minor). Între cele mai semnificative reținem: "gema de la Potaissa" (azi Turda) cu o serie de reprezentări simbolice, între care și Bunul Pastor; o tăbliță votivă (donariu) de la Biertan, lângă Mediaș, cu inscripția "Ego Zenovius votum posul" și un disc cu monograma lui Hristos (XP); un fragment ceramic descoperit la Porolissum (azi Moigrad, jud. Sălaj); mai multe opaițe (lămpi) de bronz sau de lut ars, decorate cu semnul crucii sau cu monograma lui Hristos, descoperite mai ales în centrele urbane ale fostei provincii.
Alte obiecte paleocreștine s-au descoperit în Banat și în Oltenia (de pildă, părți dintr-un candelabru de bronz, descoperit la Răcari-Dolj, folosit desigur intr-un lăcaș de cult. Majoritatea acestora sunt din secolul al IV-lea, dar unele par sa fie și mai vechi. S-au descoperit și câteva obiecte paleocreștine la Barboși-Galați, important cap de pod roman la confluenta Siretului cu Dunărea, care, după aprecierea arheologilor aparțin secolului al III-lea.
Un lucru care trebuie subliniat în chip deosebit este acela că - pentru secolul IV - avem primele dovezi literare și arheologice privind existența unor lăcașuri de cult în teritoriile daco-romane nord-dunărene. Astfel de biserici paleocreștine s-au construit peste ruinele castrului roman de la Sloveni (jud. Olt); iar la Porolissum (azi Moigrad, jud. Sălaj) un fost templu păgân a fost transformat în lăcaș de cult creștin. În alte două centre s-au descoperit fundatiile unor bazilici și anume la Sucidava (azi Celei-corabia, jud. Olt), cu o serie de inscripții creștine în limba greacă și la Morisena (azi Cenad, jud. Timiș). Se pare că și actuala lucrare din Densus (jud. Hunedoara) este un fost monument funerar roman transformat în lăcaș de cult creștin prin secolul al IV-lea. În actul martiric al Sfatului Sava, care și-a dat viața pentru Hristos undeva în părțile Buzăului, la 12 aprilie 372, se relata că el "cânta psalmi în biserică". Firește, toate aceste lăcașuri de cult presupun existența unor preoți și ierarhi, cum vom constata în paginile următoare
Mărturii lingvistice
Un argument convingător asupra vechimii creștinismului românesc ne oferă numeroasele cuvinte cu sens religios din fondul principal lexical al limbii române, folosite din secolele III-IV până azi. O parte din termeni au fost preluați din latina populară vorbită de strămoșii noștri daco-romani și "încreștinați", iar alții creați pe loc de noii mărturisitori ai credinței creștine. Notăm cuvintele: biserică (din basilica), credință, lege, Înviere, Înălțare, Bobotează, Treime, Tată, Fecioară, înger, altar, cruce, rugăciune, toacă, tâmplă, păcat, părinte, păgân, a boteza, a cununa, a cumineca, a se închina, a se ruga s.a.
Câteva sărbători creștine au preluat numirile unor vechi sărbători păgâne apropiate ca dată de ale noastre, primind, însă, un înțeles nou, creștin (Calatio-calationem - Crăciun, Florilia - Florii, Rusalia - Rusalii, dies conservatoria -sărbătoare). Un amănunt semnificativ este acela că în rugăciunea „Tatăl nostru”, ca și în „Simbolul de credință”, alcătuit la primele două Sinoade ecumenice (325 și 381), peste 90% din cuvinte sunt de origine latină (excepție fac, în „Tatăl nostru”, cuvintele: greșeală, ispită și mântuiește), ceea ce arată că ele au fost cunoscute de strămoșii românilor încă din perioada de formare a lor ca popor.
Martiri creștini
Se cunosc mai multe nume de creștini ce au suferit moarte martirică în timpul persecuțiilor pornite de goți, cum a fost acel Sava pe care l-am pomenit mai sus, în părțile Buzăului, în anul 372, un sfânt Nichita și alții. În provincia „Scythia Minor” și în imediata apropiere, numărul creștinilor martirizați în cursul persecuției lui Dioclețian (cca. 300 d.Hr.), este foarte ridicat. Consemnăm între ei pe Zoticos, Atalos, Kamasis și Filipos, toți la Noviodunum (azi Isaccea), ale căror moaște s-au descoperit într-o criptă de la Niculițel, jud. Tulcea (azi depuse în biserica monastirii Cocoș); pe Chiril, Chindeas și Tasius la Axiopolis (azi Cernavodă); preotul Epictet și convertitul său Astion la Halmyris (azi Dunavăt); Macrobiu, Gordian, Heli, Lucian, Zotic și Valerian, frații Argeu, Narcis și Marcelin, toți la Tomis (azi Constanța). În orașul Durostorum (azi Silistra), la granița dintre provinciile Scythia Minor și Moesia Inferior, consemnăm numele soldaților martiri Pasicrat, Valentin, Marcian și Nicandru, iar mai târziu pe soldatul Emilian; în satul Ozobia, lângă Durostorum, au pătimit martirii Quintilian, Maxim citețul și Dadas.
Ierarhia bisericească
Toate informațiile de mai sus duc la constatarea că trebuia să existe și o organizare bisericească în teritoriile carpato-dunărene. Izvoarele istorice au dovedit că încă de la începutul secolului al IV-lea, deci îndată după promulgarea edictului de la Mediolanum (Milano) din 313, sunt atestate documentar aproximativ 15 scaune episcopale în diferite cetăți de pe malul drept al Dunării, în provinciile romane Pannonia Inferior, Dacia Ripensis și Moesia Inferior (azi în Iugoslavia și mai ales Bulgaria) - la Sirmium, Singidunum, Viminacium, Oescus, Bononia, Marcianopolis, Novae, Appiaria, Abbvitus, Durostorum, ai caror titulari au participat la lucrările unor Sinoade ecumenice sau locale. Presupunem că acestea erau și mai vechi, pentru că în jurul anului 300, în cursul persecuției lui Dioclețian, în cetățile respective au suferit moarte martirică un număr apreciabil de preoți.
În nordul Dunării se cunoaște un singur episcop și anume Teofil "al Gothiei", participant la lucrările primului Sinod ecumenic de la Niceea din anul 325; titulatura lui se explică prin aceea că la data respectivă teritoriile nord-dunărene erau sub stăpânirea goților. În anul 336 a fost hirotonit la Constantinopol un ucenic al lui Teofil, Ulfila, unul din marii misionari din ținuturile nord-dunărene (unul din părinți era grec, altul got). Potrivit relatărilor unui istoric de atunci, Filostorgiu, el "a fost hirotonit episcop pentru toți creștinii din țara getică", deci dintr-o țară ai cărei locuitori erau considerați ca "geți" (acum daco-romani).
Reîntors în nordul Dunării, el a predicat în limbile gotică, latină și greacă (pentru descendenții grecilor luați în captivitate de goți). La început a fost ortodox, dar mai târziu a devenit arian sau semiarian. În chip deosebit trebuie arătat că acum a început traducerea Bibliei în limba gotică, folosind și un alfabet nou, creat de el. Prin anul 348 a fost nevoit să se refugieze - cu mulți credincioși - în sudul Dunării, din cauza persecuțiilor îndreptate împotriva creștinilor de conducătorii goților, continuându-și acolo activitatea până la moarte (cca. 381-383). Pe lângă aceștia, au putut activa în nordul Dunării și alți episcopi, dar și așa numiții "horepiscopi", adică episcopi de sat, atestați în Biserica veche între secolele III-XI, care locuiau în sate și activau numai din încredințarea unor episcopi cu eparhie sau episcopi "perihoreți" (misionari).
Organizarea bisericească din Schythia Minor
Menționam la început că Sfântul Andrei a trebuit să hirotonească episcopi, preoți și diaconi în cetățile de la Pontul Euxin în care a predicat pe Hristos. La rândul lor, primii episcopi au hirotonit pe alții, chiar în condițiile în care credința creștină nu era încă recunoscută legal. Numai așa se poate explica faptul că în cetatea Tomis, metropola provinciei, sunt atestați documentar mai mulți episcopi. Actele martirice amintesc pe episcopiiEvangelicus , Efrem și Tit, la începutul secolului al IV-lea. Un episcop de Tomis cu numele Marcu a participat la lucrările primului Sinod ecumenic de la Niceea. în anul 369 era atestat documentar episcopul Betranion , apărător al Ortodoxiei în fața ereziei ariene; urmașul său Gherontie a participat la Sinodul II ecumenic de la Constantinopol din 381. În secolul al V-lea sunt cunoscuți episcopii Teotim I , Timotei (care a luat parte la Sinodul III ecumenic din 431, de la Efes), Ioan , Alexandru , Teotim II , iar în secolul următor Paternus și Valentinian . Toți erau oameni de mare cultură, autori de scrieri teologice, care au luat parte la controversele dogmatice ale timpului.
În secolul al VI-lea Scythia Minor era o " provincie mitropolitană ", iar titularul ei devenise mitropolit, având 14 episcopii sufragane, în principalele orașe ale provinciei. Toate aceste scaune episcopale - inclusiv Tomisul - erau în legătură directă cu Patriarhia din Constantinopol, noua capitală a imperiului, principiu consfințit printr-o hotărâre a Sinodului IV ecumenic de la Calcedon, din anul 451. Deci erau legați de Roma prin limbă, iar de Constantinopol prin credință.
Din aceeași provincie erau originari și câțiva teologi de prestigiu, dintre care vom menționa doar doi: Sfântul Ioan Casian (c. 360-435), întemeietorul a două mânăstiri în Marsilia (azi Marseille - Franța), autorul unor lucrări teologice (Convorbiri cu Părinții, Despre așezămintele mânăstirești cu viață de obște, Despre întruparea Domnului s. a.) și Dionisie Exiguul (sau "cel Smerit", cca. 460-545), traducătorul unor cărți teologice și canonice din grecește, cel ce a pus bazele actualului sistem cronologic, cu numărarea anilor de la nașterea lui Hristos ("era creștină").
Răspândirea masivă a creștinismului în teritoriul dintre Dunăre și Mare este confirmată și de cele aproximativ 35 de bazilici din secolele IV-VI descoperite în principalele centre urbane ale provinciei, la Tomis, Callatis (azi Mangalia), Tropaeum Traiani (Adamclisi), Histria (Istria), Axiopolis (Cernavoda), Troesmis (Iglitia), Dinogetica (Garvan) etc., la care se adaugă peste o sută de inscripții de obiecte cu caracter creștin din secolele IV-VI.
Din toate acestea, se poate desprinde constatarea că nu poate fi vorba de o încreștinare a strămoșilor noștri la o anumită dată, de o convertire a lor în masă, din ordinul conducătorilor politici sau în urma activității unor misionari oficiali, cum este cazul altor popoare din jur. La daco-romani procesul de încreștinare are o notă specifică, în sensul că a durat câteva secole, fiind rezultatul contactului direct al populației autohtone și al coloniștilor cu propovăduitorii noii credințe religioase. Limba latină și credința creștină au fost factorii care au contribuit la consolidarea procesului de unificare etnică, lingvistică și spirituală a autohtonilor cu noii veniți în Dacia, de neamuri și credințe diferite. Romanizarea și creștinarea au fost două procese paralele, încât se poate spune că la încheierea lor a apărut în istorie un popor nou, cel român, cu o credință nouă, cea creștină. Cu alte cuvinte, poporul român s-a născut creștin.