Românii de la Dunăre și Celții din Wales vorbesc una și aceeași limbă, identică cu cea românească de astăzi

Nu uitati sa distribuiti materialele care va plac, contribuiti astfel la mentinerea in viata a acestui site. Va multumim !

Latrinistul de serviciu, Alexe, mușcă iar. Citându’l pe Napoleon Săvescu, care reia un articol de pe un site românesc, atacă sub centură omul Săvescu, și fără argumente valide originea limbii celte, despre care se face referire în articol, fără a dovedi cunoașterea problematicii în care s’a aventurat, precum un elefant pe o pojghiță de gheață, și fără a răspunde la următoarea întrebare:  Câte dialecte celtice, se vorbeau în Țara Galilor sau în Europa, secolului XVI?

Neamintind de acest aspect, dovedește neștiință sau rea-voință în abordarea subiectului. Afirmând nesusținut de niciun document, precum că textul e din Țările Române și nu din Țara Galilor, evident că bate câmpii serios cu aprecieri pe lângă subiectul abordat de site’ul respectiv,  încearcând din răsputeri să reafirme anterioare poziții ale sale, repostulând indirect și cu totul eronat ”romanitatea” noastră. Pentru informarea corectă a celor care se întreabă la rândul lor despre aceste dialecte celtice, enumăr doar câteva pentru a demonstra ”iscusința” acestui Alexe de a înfiera ( 

Așadar, unde e dovada indubitabilă, din care rezultă cu certitudine că textul este cules dintr’o regiune din secolul XVI de pe meleaguri mioritice? Cine este autorul, din ce regiune, data culegerii și unde a fost publicat acest text, nu ne luminează. Nu, și nici nu ne poate dumiri, neexistând așa ceva, dar observăm cu prisosință ura sa viscerală pe care o transpune din vârful creionului, pentru Săvescu. Chiar dacă el a reprodus un text, neverificat fiind, individul face același lucru negându’i autenticitatea, nefiind cu nimic mai presus decât cel înfierat, și citez: …”escrocheria, căci prefer să imaginez coțcării în capul lui…(aș spune…al lui Alexe, pentru că doar atâta materie deține în adâncurile din care emite teorii dezinformatoare!), mai degrabă decât prostie crasă și incultură abisală”.

A comis’o iar! Ciclic își scoate ura nejustificată de la naftalină, dovedind o răutate morbidă pentru ceea ce nu i se înscrie pe orbita teoriilor anti-românești. Dovada lipsei de respect pentru cei câțiva cititori, pe care îi mai are, este că nu a avut minima deontologie de ”publicist” care se pretinde, să facă o vizită la sursa de unde a fost descărcată poza în discuție și să prezinte oamenilor și varianta românească, denumită de culegător WALLAHICA, care într’adevăr este o versiune locală românească, nu și cea WALLICA, care reprezintă un dialect de prin munții din Walles, New South din secolul XVI, și pe care’l puteți verifica aici, inclusiv anul culegerii textului (1588):

http://www.fromoldbooks.org/Brown-OratioDominica/pages/orationis-p45/

Este făcut un colaj din cele două versiuni, și le puteți vedea suprapuse, pentru o mai ușoară comparare, dar în cartea citată se regăsesc la pagini diferite.

În cartea lui Dan Brown publicată în 1713 la Londra, nu sunt prezentate doar varianta din Țara Galilor (Walles), și cea dintr’o țară românească (din păcate, nu se specifică din care), ci sunt prezentate variantele ”Tatălui Nostru” din peste 100 de limbi și dialecte. Pentru veridicitatea și corectitudinea lucrului afirmat, lucru ce nu’l caracterizează pe individul ce face obiectul acestor rânduri, oricine poate verifica extrem de facil aici:

http://www.fromoldbooks.org/Brown-OratioDominica/

Cartea lui Brown Dan: „Oratio Dominica: Rugăciunea Domnului în peste 100 de limbi, versiuni și caractere”, este de fapt o retipărire în 1713, iar dintr’o notă probabil scrisă de William R. Williams (New York 1868), această precizare apărând în colțul de sus a paginii din titlu, prevede că „prezenta este o ediție mărită a primei ediții”, care „a devenit rară si de mare preț”.

În 1715 o retipărire la Amsterdam a acestei ediții a dat numele editorului ca „John CHAMBERLAYNE” (d. 1724). O altă notă din aceeași mână sugerează că editorul a fost un mercenar irlandez catolic angajat de ducele de Savoia în masacrele valdenzilor (P52-versiunea „Waldensis” este de fapt irlandeză). Lucrarea mai prezintă și traduceri ale cuvântului ”Tatăl” în 90 de variante.  Dar ceea ce este sub demnitatea unui publicist și asta îl descalifică definitiv, este că individul nu a făcut o critică directă istoricilor cu greutate, pe care nu i’ar fi putut atinge de la înălțimea micimii sale, din văgăuna în care a așteptat un pește pe mărimea sa pentru a ieși la trântă. Trântă pierdută înainte de a începe, datorită tocmai spuselor lui Augustin Deac, o autoritate incontestabilă printre istoricii noștri, atunci cînd afirmă despre Rugăciunea ”Tatăl Nostru”, publicată în Dacia magazin nr. 5 din iunie 2003:

«Românii de la Dunăre și Celții din Wales vorbesc aceeași limbă.»

«Cel daco-românesc, cãci celţii din apusul Europei erau cimerienii, plecaţi din spaţiul carpatin şi care vorbeau o limbã daco-româneascã, aproape reproducem dupã B.P.Hasdeu rugãciunea Tatãl nostru în dialectul celtic din Provincia Wales (Vatraca – 17 A) din Anglia, publicatã de istoricul englez Chamberlayn la 1715:

«Poerinthele nostru cela ce ești en cheri / Svintzască’se numele Teu / Vie emperetzia Ta / Facoesa voe Ta en tzer așași pre poement / Poene noastre datoriile noastre cum și noi se loesoem datornicilor noștri. / Și nu dutze pre noi la ispitire / Tze ne mentuiește pre noi de vileanii. Amin».      

De menționat, că istoricul ungur Samuil Kolescri, la finele secolului XIX-lea, citind lucrarea istoricului englez găsește aceste miraculoase asemănări ale rugăciunii ”Tatăl Nostru” din limba română și cea celtică, impresionat pesemne de similitudinile din cele două limbi, română și celtică, trimite o epistolă medicului englez Woodward, comunicându’i nu fără sfială, marea lui descoperire, că ”Românii de la Dunăre și Celții din Wales vorbesc una și aceeași limbă, identică cu cea românească de astăzi.

Cercetătoarea Maria Crișan afirmă de asemenea că: ”limba danezilor și suedezilor, urmașii vikingilor are mari asemănări cu limba română”.

Vasile Pârvan sublinia:

”Civilizația celtică așa de înrudită cu cea cea romană prin îndoitul ei izvor de inspirație elenică și italică (al neamurilor carpatine sosite în peninsula apenină, un adevăr, ce inclusiv acest individ încearcă să’l ascundă sub preșul ”romanizării” geților)șiastfel o introducere la romanism, trăit de geți efectiv, până în stratele cele mai adânci ale populației, încă cu două secole înainte de venirea primilor negustori romani din ținuturile illyro-thrace ale Dunării”.

Civilizația geto-celtă, din care se va rupe încet și o mlădiță de neam va popula și peninsula apenină, este plecată din Carpați, un adevăr susținut de însuși galezii moderni, transmisibil de generații și recunoscut azi fără echivoc, că limba vorbită de celți și apoi de italici, să fie dusă de ei de aici din Carpați împreună cu alte tradiții și obiceiuri. Citiți aici părerea galezilor de azi, care este posibil să mai folosească rar acest dialect, și contrară flagrant cu afimațiile acestui veritabil cârtitor, care ciocăne în genunchi la ușile ”clubului vocilor anti-naționale”, cor în care cântă Djuvara, Boia, ș.a.:

http://www.bbc.co.uk/blogs/legacy/waleshistory/2011/01/the_celts.html

Așa se întâmplă cu cei care nu cunosc o fărâmă din istoria acestor neamuri europene, care s’au rupt din marele popor get trăitor la Marea Neagră, Carpați și Dunăre. De’ar fi numai atât și nu ar fi nimic, dar realitatea este că acest club anti-național continuă pe linia trasată de capetele anti-românești, ce vor să țină ascuns adevărurile trecutului, ignorând cercetări și studii asupra Scrierii Dunărene, ce nu mai pot fi ignorate.

În articolul pomenit mai sus, Augustin Deac afimă:

”Descoperirile arheologice de la Turdaș, epocale, după părerea noastră, realizate de cercetătoarea arheolog Sofia Turmă, încă în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, au fost cu totul neglijate și date uitării, cu toate că ele atestau, cu peste 1500 de ani înaintea semnelor pictografice de pe TĂBLIȚELE de lut ars de la Tărtăria (5500 î.Hr.), semne ideografice devenite litere și cifre, cu caracter latin, și nu doar una sau două litere, ci 14 și anume: C mare, D mare si d mic. I, L, O, S, T, U, V, X, precum și cifrele III, V, VI, și X. Tot pe aceste cioburi ceramice de la Turdaș s’au mai descoperit și semnul crucii +, precum și cel al zvasticii, semnificând sănătatea, bogăția, progresul, suveranitatea, puterea. Literele latine descoperite în Cultura Turdaș în mileniul VII î.Hr. atestă că latinitatea s’a născut în Cetatea Carpatină. Pe deplin conștientă că ”maica scrierii este limba”, Sofia Turmă „își întărește concluzia vechimii îndepărtate a limbii strămoșilor noștri autohtoni, a geto-dacilor”.

Referitor la dialectul celților, acest individ mimează neștiința (sau poate că nu), omițând cu bună-știință că s’au scris în Anglia, și în lumea celtică acte comerciale, povestiri și chiar romane, care zac pe rafturile bibliotecilor. Numai în cea metropolitană din New-York, se găsesc câteva sute de carți în acest dialect, care așteaptă numai să fie copiate și transmise pe internet. Cu siguranță că în aceste scrieri se vor găsi multe date despre istoria marelui popor geto-celtic. Toți copii știu să caute pe internet o carte în dialectul celtic dintr’o bibliotecă virtuală, doar acest individ continuă să creadă că mai poate prosti cîțiva ignoranți.

Surse: Dacia Magazin nr. 5 din iunie 2003, thraxusares.wordpress.com