Marile zăcăminte de aur din Munții Apuseni sunt distribuite în așa zisul ,,Patrulater de aur”, delimitat de localitățile Baia de Arieș-Brad-Bucium- Roșia. Dar, cele mai bogate zăcăminte sunt concentrate în ,,Triunghiul de aur” din zona Bucium-Roșia, delimitat de localitățile Frasăn-Vâlcoiu și Corabia. Actualul scandalul RMGC și jaful fără de sfârșit al zăcămintelor polimetalice din Apuseni au tras cortina uitării peste vechii căutătorii de aur care au trăit cândva acolo, în Far West-ul românesc, în ,,regatul Buciumanilor”. alburnusmaiorEra o lume stranie, care funcționa după propriile ei legi și avea un soi aparte de organizare, specific acelor locuri.
Da, dar toate astea se petreceau pe vremea în care existau galerii de mină particulare, iar metalul prețios era negociat la ,,Bursa aurului” de la Abrud. Cândva, cu ani în urmă, am fost pe acele meleaguri fabuloase, în care oamenii trăiau încă, nostalgia vremurilor trecute. Am fost acolo, în ,,Triunghiul de aur” unde am ascultat, probabil pentru ultima oară, ciudatele povești despre ,,Vâlva băilor” dar și ,,Cântul Buciumanilor”: ,, Hai sură și-o măsură, Buciuman cu țundra sură, / Ziua bea cu fetele/ Noaptea cu nevestele./ Beui luni și beui marți/ Beui preț de șapte vaci./ Beui miercuri, beui joi/ Beui preț de șapte boi/ Beui vineri și sâmbăta/ Să-mi cinstesc dumineca.”
Buciumanii
De când se știu, oamenii de pe acele meleaguri sapă prin inima de piatră a munților străvechi, înălțați cândva la ,,Facerea Lumii”. Oameni dârji care, de o veșnicie, trăiesc și la lumina Soarelui dar și în bezna din măruntaiele Pământului. Alcătuiesc o ,,castă” aparte care viețuiește după niște reguli nescrise, dar respectate cu sfințenie. Când vorbesc despre ei, își spun cu mândrie ,,Buciumanii”. Este aproape ca un rang de noblețe care, necontestat de nimeni, face din ei adevărații ,,boieri” ai Munților Apuseni. Niște boieri fără steme ori alte însemne heraldice care, de o veșnicie, îl vânează, fără istovire, pe ,,tatăl” tuturor comorilor: Aurul însuși
Milenii la rând, Munții Apuseni au fost un veritabil ,,El Dorado” european de unde aurul s-a răspândit, în cea mai mare parte a Peninsulei Balcanice, de unde se pare că a ajuns chiar și în Egiptul antic. Ceva mai aproape de zilele noastre, dar tot în antichitate, venit tocmai din stepele Asiei Mici, neamul scit al agatârșilor și-a scos, tot de aici, aurul prelucrat în superbele podoabe descoperite, acum, de către arheologi. Adunat, vreme de câteva secole, și ajuns până la urmă în vistieriile Imperiului Roman, tezaurul regilor daci provenea tot din Apuseni. Pe când erau mari stăpâni asupra întregii zone, romanii au exploatat și ei aurul Apusenilor, timp de circa un secol și jumătate. Apoi, romanii au plecat în treaba lor, iar cu timpul imperiul lor a ieșit din istorie. Plecare lor a readus zăcămintele în stăpânirea localnicilor. Astfel se face ca majoritatea aurului descoperit, în tezaurele vânate astăzi de către căutătorii de comori a fost extras din Munții Apuseni, de unde s-a răspândit, apoi, în cea mai mare parte a lumii cunoscute pe atunci.
Și anticii cunoșteau geologie
După cum spuneam, zăcămintele aurifere din Apuseni sunt repartizate în ,,Patrulaterul de aur”, cu cea mai mare concentrare în ,,Triunghiul de aur”. Aici este locul de baștină și ,,regatul” Buciumanilor. ,,Domnule, noi suntem aici de când lumea. Roșia s-o început doar de pe timpul romanilor. Iar vestigiile lor se cunosc doar pentru că acolo or vinit mai demult arheologii și or săpat. La noi îs urme și de pe timpul dacilor. La Poduri Vâlcoi există și acum urme de ziduri străvechi și de ceramică.” Fără să fie istorici, bătrânii locului știu că ,,Drumul Hărmania”, care pornea de la Abrud, ajungea la Bucium și apoi se împărțea între Poieni și Izbita, a fost construit, cândva, de romani. Bătrânii din Bucium care au trăit și vremurile când exploatarea aurului nu fusese interzisă de comuniști povestesc și acum despre galeriile antice pe care au apucat să le vadă, cu mulți ani în urmă. ,,Să știți că dacii și romanii cunșteau și ei geologie.
Ori de câte ori săpau după aur, mereu au ,,căzut” exact pe zăcământ. Galeriile lor se deosebesc după modul în care se tăia piatra. Și unii, și ceilalți scoteau însă doar minereul de mare concentrație.” Se spune ca pe atunci era atât de mult aur încât filonul, mai tare decât rocile din jurul lui, ajungea până la suprafață, semănând cu o creastă de cocoș. ,,Cei din vechime scoteau doar aurul cu grăunțe mari, care se vedeau cu ochiul liber. Restul minereului îl lăsau pe loc sfărâmat. Acesta era <<mănuntul>>, minereu cu o concentrație mai mică și care a fost prelucrat mai târziu, prin alte procedee, mai complicate.”
,,Vâna” Corăbiei
Nimeni, nu știe de unde provine aurul care, odată cu formarea Pământului, s-a ascuns, undeva în adâncurile planetei. Oamenii de știință au câteva ipoteze, dar nici una nu pare a da un răspuns complet la această întrebare. În general, aurul ajunge aproape de suprafața planetei în urma unor erupții vulcanice, amestecat în magma venită din măruntaiele Terrei. Spre exemplu, zăcămintele aurifere din Apuseni, au fost împinse spre suprafața planetei în urma unor erupții vulcanice care au avut loc în urmă cu zeci de milioane de ani, pe vremea dinozaurilor. Dar, hai să revenim la ,,buciumani”.
După plecarea romanilor, populația locală a rămas în zona Vâlcoiu însă, vreme de aproape un mileniu, aurul nu a mai fost extras decât ocazional. Exploatările sistematizate au reapărut abia în sec. XIII. Peste tot, în Apuseni, căutătorii de aur își spun ,,băiași” iar mina propriuzisă este numită ,,baie”. De câteva secole, băiașii ,,buciumani” scot aur din ,,Vâna Corăbiei”de la Vâlcoi, un zăcământ imens, care se unduiește pe sub munți și iese la iveală, acolo unde vrea el, la diferite adâncimi. Inițial, exploatarea se făcea printr-un puț vertical, pornit de la suprafață și continuat, apoi, prin galerii înclinate, care urmăreau firul zăcământului. Mai târziu, au apărut și galeriile orizontale care, adeseori se adânceau în munte pe câteva sute de metri. Fiecare mină avea numele ei. ,,Țapauru”, ,,Cocu”, ,,Jidovu”, ,,Ieruga”, ,,Crâsnici”, ,,Hărmani”, ,,Petru și Pavel” erau printre cele mai bogate.
Între Dumnezeu și ,,Vâlva Băilor”
Lumea minerilor ,,băiași” este o lume stranie, care trăiește cu un picior în timpurile moderne și cu celalalt într-o lume magică, populată cu ființe supranaturale, dar și cu tabuuri drastice. Singura lor nădejde era în Dumnezeu, și niciodată nu intrau în galerie înainte de a spune ,,Tatăl Nostru”. Coborâți sub pământ, pătrundeau într-un alt univers, stăpânit de ,,Vâlva Băilor”. În mitologia lor ,,Vâlva” putea să fie ,,Albă” sau ,,Neagră” și, după ce o întâlnea, omul intra sub vraja ei, fără putință de scăpare. ,,Vâlva Albă” era zâna bună a minei, care adeseori lua infățișarea unei fecioare, a unei neveste tinere ori a unui soldat de aur. Orice formă ar fi luat, ,,Vâlva Albă” îl avertiza uneori pe minerul aflat în primejdie de moarte, când îl anunța că trebuie să se pună la adăpost.
Alteori îi arata locul unde se afla o ,,vâna” bogată, dar atunci îi cerea să păstreze secretul apariției ei. În schimb, ,,Vâlva Neagră” era întotdeauna rea, iar apariția ei era semnul clar că minerul nu mai are nici o scăpare și trebuie să-și ia adio de la viață. În cel mai bun caz pentru el, ghinionistul care vedea ,,Vâlva Neagră”, își pierdea mințile, transformându-se într-o fiară cu chip de om, lacomă și orgolioasă. Considerată un spațiu sacru, în mină nu aveai voie să intri beat, să înjuri ori să vorbești urât. La fel ca pentru marinari, și pentru băiași șobolanii erau prieteni de nădejde, pe care nu aveai voie să-i omori și nici măcar să-i deranjezi ori să-i necăjești: ei erau cei care simțeau orice pericol, cu mult înaintea oamenilor. Dar, cea mai importantă interdicție era cea ca vreo femeie să intre în mină: oricând era posibil ca ea să se afle în menstruație, iar sângele pierdut în acea condiție fiziologică specială era considerat atât de spurcat încât putea să alunge pentru totdeauna tot aurul din zăcământ. O altă interdicție respectată cu sfințenie era cea de a nu intra în mină de vineri seara până luni dimineața – termenul sfânt de odihnă.
Tehnologie simplă, dar extrem de eficientă
Timp de sute de ani, aurul s-a extras cu mijloace simple, iar munca era dură și extrem de anevoioasă. Vechi ,,băiași”, retrași la vatră și trăind doar din amintiri, ,,buciumanii” Alexandru David și Simeon Nariță ne-au povestit, cândva, pe îndelete, cum se desfășura lucrul în mină. Galeriile erau, în general, scunde și foarte inguste. De obicei, nu erau mai largi de 1-1,5 metri, iar băiașul era obligat să muncească în genunchi, ba chiar și întins pe burtă. Lumină nu era decât cea dată de ,,ștearț” – un opaiț cu seu care făcea doar atâta lumină cât să zărești până la două palme în fața ta. În schimb, producea un fum înecăcios care consuma și puținul aer din galerie. Roca brută era spartă cu dalta, lovită cu ,,fistăul” – un baros greu de cel puțin cinci ocale.
Din abataj, minereul era scos cu ,,fotraga”, un fel de sanie cu tălpici de lemn, trasă cu frânghia, tot de către băiaș. Scos la lumina zilei, minereul era măcinat cu râșnița de piatră iar apoi transformat în pulbere fină cu ,,mojerul”. Ceva mai târziu, pe timpul austro-ungarilor, râșnița a fost înlocuită cu ,,șteampul”.steamp Acesta era o instalație hidraulică asemănătoare unei mori de apă care acționa un număr variabil de ciocane din piatră ce mărunțeau minereul. Pulberea rezultată era spălată, în mai multe ape, până când concentratul de aur, mai greu, se aduna pe fundul recipientului. Era penultima fază înainte de obținerea metalului nobil. Ultimul pas era amestecarea pulberii cu ,,tinisău”, adică cu mercur. Fază în care se spunea că atunci aurul era ,,prins” cu argint viu. De fapt, era dizolvat în mercur astfel rezultând amalgamul. Urma ,,coacerea”, când mercurul, deosebit de volatil, dar și de toxic, se evapora, eliberând aurul, sub forma unei pulberi cu o puritate foarte mare.
Far-West-ul din Apuseni
În general, pentru deschiderea unei mine se asociau mai multe persoane care alcătuiau astfel o ,,Târsejie”, în cadrul căreia fiecare membru avea o cotă procentuală de participație. Aurul colectat de proprietari trebuia predat la banca, care îl cumpăra, oferind prețul pieții. Când s-a început exploatarea zăcămintelor prin ,,pușcare” cu dinamită, tot de la banca se primea și explozibilul. Relația de ,,colaborare” cu banca, deci și cu autoritățile, se concretiza prin eliberarea ,,Bufarului”, act care confirma predarea oficială a aurului. ,,Bufarul” era un act obligatoriu și, în lipsa lui, deținătorul de aur, sub orice formă ar fi fost acesta, risca să rămână fără marfă. Totuși, au existat și perioade în care, paralel cu circuitul oficial, a funcționat și contrabanda, pusă la cale mai ales de străini. Riscul de a ,,colabora” cu contrabandiștii era răsplătit prin prețul mai mare oferit de aceștia.
Fierendateni, oberi și homani
În timp, organizarea minelor a devenit mai eficienta. ,,Târsejia” putea angaja personal specializat, structurat într-o ierarhie complexă, cu sarcini clare. Cel mai înalt în grad era Fierendaten-ul, om cu multa experiență, un fel de director de exploatare. Sub el era ,,Oberul”, maistrul principal, urmat în ierarhie de ,,Homan” – maestrul de galerie. Minerii propriu-ziși erau ,,băiașii”, cei care lucrau în abataj. Minereul spart de ei era scos din zăcământ de către ,,răznari”, care aduceau minereul până la gura minei, de luni până vineri. Sâmbăta se făcea împărțirea. Până atunci, aurul era preluat de ,,Strajă”, paznicii înarmați, care aveau dreptul să deschidă focul asupra celor care ar fi încercat să fure câte ceva. Toți angajații care aveau contact cu minereul scos din galerii, de la ,,Strajă” până la ,,Fierendateni” jurau pe sfânta cruce că nu se vor atinge de absolut nimic din ceea ce primeau în pază provizorie. Era un jurământ cumplit, de care cei care l-au depus vreodată își amintesc, și acum, cu groază.
Jurământul strajei aurarului
Depunerea jurământului avea loc la gura minei și se făcea cu mâna pe Biblie și în prezența unui preot. Ceremonia începea cu rugăciunea ,,Tatăl Nostru” și continua cu jurământul propriu-zis: ,,Eu…. jur în fața lui Dumnezeu și a distinsei adunări să nu mă ating de nimic din ceea ce îmi este încredințat spre pază. De asemenea jur că voi împiedica, fie chiar și cu prețul vieții mele, pe oricine ar încerca să fure ceva din ceea ce mi-a fost încredințat. Dacă vreodată nu voi îndeplini acest jurământ, fie ca întreaga mea familie, până la cea de-a șaptea spiță, să sfârșească în cea mai neagră mizerie, să nu aibă nici cenușă în vatră. Așa să-mi ajute Dumnezeu!”
Holoangarii
Această ordine strictă era însă adeseori încălcată. Iar cei care aveau acest curaj erau ,,holoangării.” Li se mai spunea și ,,străițari” și proveneau din familii deosebit de sărace, care nu puteau să participe legal la exploatarea aurului. Deosebit de curajosi, ei intrau în galerii de obicei sâmbăta, când acolo nu mai lucra nimeni. Cautau ,,vâna” de minereu dar luau de acolo doar o straiță, nu mai mult. De fapt ei nici nu credeau că fură. Scuza lor era: ,,Aurul e dat de la Dumnezeu, și nu este păcat să luam și noi din el”. Holoangării își umpleau doar o straiță cu minereu, după care mulțumeau frumos și plecau. Adevărul este că ei erau priviți cu oarecare simpatie, iar cei păgubiți se mulțumeau să exclame doar: ,,Noa! Nu-i bai! Nu-i mare pagubă și e de unde. Și apoi, la șura săracă nu vine nici o pasăre să ciugulească.” Iar vorba asta chiar că era adevărată pentru că, pe atunci, se spunea: ,,La Hărăcăi, șade auru-n butăi (în cioatele de copaci).” Nici dacă erau prinși de poliție, holoangării nu aveau prea mult de suferit: câteva zile de arest ori de muncă la pădure, ,,în folosul comunității”.
,,Mica Americă”din Apuseni
Adevărata fericire a ,,buciumanilor” venea atunci când găseau aur, mult aur. De obicei, concentrația medie de metal prețios era de câteva grame la tona de minereu. Erau însă și cazuri, extrem de rare, în care legile ciudate ale geologiei străvechi adunau o cantitate imensă de aur într-un singur loc: ,,volbura”. Norocosul care dădea peste un asemenea cotlon, care de obicei nu avea mai mult de 1-2 metri cubi, putea să scoată și două kilograme de metal prețios dintr-o tonă de minereu. Atunci, toate săptămânile și lunile de trudă sălbatică erau uitate. Aurul scos la lumina zilei era vândut, pe bani buni, la banca din Abrud, iar băiașul se punea pe chefuit.
De la sfărșitul secolului XlX și până la venirea comuniștilor la putere, Abrudul semăna, foarte bine, cu orice oraș din Far-West. Urmele acelei glorii de mult apuse mai pot fi văzute și acum: impozantele sedii care adăposteau cândva Banca ,,Auraria” și filiala Băncii Naționale, dar mai ales vechile clădiri de pe care patina vremii nu a reușit să șteargă urmele luxului de alta dată: marile restaurante în care băiașii lăsau averi întregi, cheltuite în chefuri de proporții homerice. Îmbogățit peste noapte, dar neștiind dacă viitoarea intrare în mină nu avea sa fie și ultima din care mai ieșea viu, ,,buciumanul”, plin de orgoliu, arunca cu aur în stânga și-n dreapta.
Aur peste bucate
Se spune ca, pe la 1870, un ,,buciuman” a cerut voie de la Viena să-și pardosească toată casa cu galbeni imperiali. Ajuns la crâșmă, ,,băiașul” își mânca ,,balmoșul” doar după ce-l presăra cu pulbere de aur. Ajuns la oraș, după ce dăduse peste o ,,volbură”, Mârza Candid a lu Murcel exclama plin de trufie: ,,Măi, doar Dumnezeu îi mai bogat decât mine, dar nici El nu are decât cu un leu mai mult decât am eu.” Chefurile durau câte o săptămână, la sfârșitul căreia ,,buciumanul” se întorcea acasă însoțit de lăutari, într-un alai compus din trei trăsuri: prima îi ducea pălăria, a treia îi plimba bastonul, iar el venea cu cea din mijloc. Bătrânii povestesc și acum despre unul din neamul Damieneștilor care, la sfârșitul chefului nu a găsit cele trei calești. În locul acestora, și-a angajat un om care să-l ducă acasă cu roaba. Atât doar că ciudatul vehicul a parcurs cei câțiva kilometri într-o săptămână. Iar asta pentru că omul și ,,birjarul” angajat de el se opreau la fiecare cârciumă din cale, unde reluau cheful început la Abrud.
Tot în Abrud exista și ,,Dungăl””, un stabiliment cu ,,fetițe” rasate, gata oricând să-i convingă pe ,,băiași” să-și golească buzunarele în poala lor. Bătrân acum, fostul ,,băiaș” Nicolae Lupu, nepotul lui ,,Săndrel al Lupului” își amintea că una dintre cele mai căutate era Moanți, o frumusețe roșcată, care sucea mințile tuturor. Tot acolo ,,intrau în viață” și flăcăii încă neduși la muiere. ,,Cu ăștia era o problemă: nu-și scoteau nădragii de pe ei decât după ce fetița insista de mai multe ori: ,,Da-păi țâpă cioarecii ăia de pe tine că mă zgârâie.” Năcazul era ca nici izmenele nu erau din mătase, ci tot din cânepă, aproape la fel de aspre ca și cioarecii. Abia după mari insistențe flăcăul le scotea și pe acelea, dar niciodată, oricât ar fi insistat fata, nu ar fi renunțat, nici în ruptul capului la șerparul de piele încheiat peste șale.” Au trecut ani buni de când am fost în ,,Țara Buciumanilor”. De atunci și până acum, Nicolae Lupu, nepotul lui ,,Săndrel al Lupului” o fi plecat în ceea lume să se întâlnească cu strămoșii lui, din stripea ,,Lupilor”.
Acum, Roșia Montană este zguduită, din temelii, de un scandal internațional fără de sfârșit. Oamenii de prin partea locului au cam plecat în bejanie, care prin orașele din apropiere, care prin alte țări de pe alte meleaguri ale lumii ăsteia care, de la o zi la alta, pare a deveni prea mică pentru noi și pentru ambițiile noastre cele nemăsurate. Așa că nimeni nu o să mai ,,țâpurească” vreodată: ,,Hai sură și-o măsură/ Buciuman cu țundra sură/ Ziua bea cu fetele/ Noaptea cu nevestele./ Beui luni și beui marți Beui preț de șapte vaci…..”