Nu uitati sa distribuiti materialele care va plac, contribuiti astfel la mentinerea in viata a acestui site. Va multumim !
„Afacerea Virgil Tãnase“ a izbucnit în 1982, la Paris. Datele – la 18 mai, un agent încearcã sã îl otrãvescã pe Paul Goma. La 20 mai, Virgil Tãnase dispare de pe o stradã parizianã. Versiunile vehiculate de presã – a fost rãpit, ucis de Securitatea românã. Emoţia este mare, presa acordã multe pagini cazului. Se fac emisiuni de radio şi TV numeroase, care se ocupã de afacerea Tãnase/Goma. La 9 iunie, preşedintele François Mitterand, într-o Conferinţã de Presã, întrebat de un ziarist de situaţie, rãspunde cã urmãreşte ce se întîmplã, aratã spre Bucureşti, şi anunţã cã va reveni şi va face dezvãluiri la timpul potrivit.
La 19 iunie, agentul român Matei Haiducu (Hirsch) se întoarce la Bucureşti. Aici îl întîlneşte pe Ceauşescu, care îl decoreazã pentru îndeplinirea misiunii din Franţa. François Mitterand anunţã cã amînã vizita în România, apoi o anuleazã definitiv. Haiducu se întoarce în Franţa. Dispariţia lui Tãnase continuã sã preocupe, în cel mai înalt grad, presa. O rãpire în mijlocul Parisului nu se mai întîmplase de la cazul Ben Barka, opozant marocan, rãpit din faţa cafenelei Lipp, în anii ’60. A urmat un scandal enorm.
Virgil Tãnase. În „Le Matin“, la 31 august, Bernard Poulet scrie cã Virgil Tãnase e în viaţã, nu a fost rãpit, nu e victima Securitãţii române. Serviciile franceze (DST) l-ar fi pus sub protecţie, ceea ce se va dovedi adevãrat. Dezvãluirea rãstoarnã complet situaţia. Virgil Tãnase este silit sã revinã la Paris. Cei trei, Paul Goma, Virgil Tãnase şi spionul român Matei Haiducu, care avea ordin sã îi asasineze, apar împreunã – în aceeaşi zi – într-o Conferinţã de Presã – cu intenţia de a clarifica lucrurile. Într-o atmosferã de film prost, ceva între „James Bond“ şi „Timur şi bãieţii lui“, producţie Moskfilm, cei 3 au dat explicaţii care nu au mulţumit pe nimeni.
Aşadar, Tãnase nu fusese rãpit, Haiducu era un spion român care se autodenunţase Serviciilor franceze, din motive de conştiinţã! El era spion, nu un asasin, zicea. Aşadar, cînd a primit ordin sã ucidã, s-a hotãrît sã se autodenunţe. Aşa a pretins în faţa ziariştilor. Era o situaţie rocambolescã şi explicaţiile celor 3 au stîrnit multe suspiciuni. Enigmele au fost mai multe decît lãmuririle. Cartea lui Liviu Tofan „A patra ipotezã“ (Ed. Polirom, 2012) încearcã sã gãseascã explicaţii în acest hãţiş de fapte. El lanseazã ipoteza cã Haiducu (aterizat la Paris în 1975) fusese întors de francezi de mai multã vreme. Haiducu îi avertizase atunci cînd fusese debrifat de existenţa dosarului Charles Hernu, ministrul Apãrãrii, care spiona pentru comunişti contracost, încã din anii ’50. Charles Hernu lucrase pentru bulgari, români şi sovietici. Aşadar, un megasecret de stat.
În 1982, a intervenit povestea cu ordinul dat de Ceauşescu ca Goma şi Tãnase sã fie lichidaţi. Haiducu primeşte misiunea asta – nu un asasin profesionist – pentru cã dupã fuga lui Pacepa, în 1978, reţeaua DIE fusese dezmembratã. Dacã nu îndeplinea ordinul, Haiducu risca sã fie demascat cã lucra pentru francezi, ceea ce DST a vrut cu orice preţ sã evite. Aşa s-a nãscut toatã mascarada cu aşa-zisa rãpire a lui Virgil Tãnase, otrãvirea lui Goma etc. Presa, relatînd totul, a fost manipulatã inevitabil şi, fãrã voia ei, informaţiile au ajuns la Bucureşti, cum a dorit DST. Pãrea cã Haiducu şi-a fãcut datoria, i-a asasinat pe cei doi, deci lucra în continuare pentru DIE/spionajul românesc. Ceea ce nu mai era adevãrat.
În aceste împrejurãri, Haiducu s-a întors în ţarã, a fost decorat de Ceauşescu cu Meritul militar, a reuşit sã-şi ducã familia în Franţa. Articolul lui Bernard Poulet a schimbat totul, inclusiv planul DST sã îl facã pe generalul Nicolae Pleşiţã sã defecteze – ca Pacepa, în 1978. Aşa se încheie o afacere tipicã de manipulare şi diversiune a Serviciilor de spionaj, din care toatã lumea a ieşit prost, cum spunea Anneli Ute Gabanyi, menţionatã de Liviu Tofan în prefaţã. Dar mai ales cei doi scriitori, Paul Goma şi Virgil Tãnase, care s-au lãsat folosiţi.