Piatra cu Apă, una din cele mai mari formaţiuni calcaroase din Ceahlău, este însoţită de o legendă istorisită şi în zilele noastre de localnicii de la poalele muntelui.
Ceahlăul este muntele cu cele mai multe legende şi poveşti care însoţesc aproape fiecare formaţiune din rezervaţia naturală. „Legendele şi poveştile de la muntele Ceahlău au fost create de munteanul pe care Alecu Russo îl credita cu acel „genius loci” specific în general comunităţile montane şi culese şi publicate încă din prima jumătate a veacului al XIX-lea, spiritul romantic îndemnând o generaţie de excepţie (cea paşoptistă) să străbată ţara, să cutreiere munţii, să poposească la focuri de stâne sau la nunţi şi şezători ţărăneşti, să asculte, să privească şi să scrie apoi”, spune profesorul doctor în istorie Daniel Dieaconu, cel care a cules într-o antologie nu mai puţin de 49 de legende şi poveşti legate de muntele Ceahlău.
Piatra cu Apă, una din cele mai mari formaţiuni calcaroase din masiv, poate fi observată în ascensiunea spre vârf, pe traseul Lutul Roşu. Situată la cota 1494 metri, stânca este udată permanent de apă, „lacrimile” căzând pe perete de la o înălţime de circa 7 metri.
Ca mai toate formaţiunile de pe raza masivului Ceahlău, şi Piatra cu Apă este însoţită de o poveste spusă de cei mai vârstnici săteni de la poalele muntelui.
Preţul cu care Budihăul şi-a cumpărat o nevastă frumoasă: un car şi doi boi
Legenda spune că undeva, în muntele Grinţieşului (comună din zona masivului), trăia un oier bogat, care-şi ridicase o casă frumoasă, dar departe de sat. „Era slut şi burduhos, dar avuţia sa îl făcea stăpânul multor lucruri frumoase. Ieşea duminica la horă îmbrăcat cu veşminte bogate, iar în chimir îi zăngăneau galbenii, dar fetele fugeau de el ca de Ucigă-l Toaca! O duminică aşa, două, trei şi Budihăul, cum îl porecleau oamenii, şi-a dat seama că o soţie frumoasă nu poate avea decât dacă o va cumpăra”, spune legenda culeasă de profesorul Dieaconu.
Povestea spune că în căutarea unei neveste, Budihăul a trecut munţii spre Ţara Dornelor şi a găsit o familie săracă. Capul familiei era tăietor de lemne, dar nu câştiga suficient pentru a avea grijă de cei opt copiii care îi umpleau casa.
„Budihăul aflase la cârciumă despre necazul omului şi că avea o fată, cea mai mare dintre cei opt copii, iar fata era frumoasă şi harnică. La un pahar de rachiu, sărmanul bărdaş se învoi să-şi dea fata pentru un car şi doi boi, la care Budihăul adăugase şi o vacă cu lapte de bucurie că va primi aşa mândreţe de fată”.
La rugăminţile tatălui şi mamei ei, Măriuţa, fata curtată de oierul bogat, a cedat, sperând că fraţilor ei mai mici le va fi mai bine. A trecut munţii spre o nouă gospodărie şi familie, dar, deşi avea tot ceea ce visase, nu era fericită, pentru că nu-şi îndrăgea soţul, şi nici copii nu-i dăruise. „Slutul şi burduhosul o păzea ca pe ochii din cap şi o ţinea mereu pe lângă dânsul, iar de rămânea singură, un câine dresat de el însuşi era învăţat să sară asupra oricui se apropia de nevasta lui”, spune povestea.
Idilă pe vârf de munte
Viaţa Măriuţei s-a schimbat însă într-o zi când, în timp ce culegea afine pe platoul Ceahlăului, s-a întâlnit cu un tânăr cioban care-şi pierduse o oaie într-o râpă spre Pietrele Detunate.
„Nu ştim dacă dragostea e într-adevăr un lucru cu rost, sau câinele s-a prostit, dar cei doi s-au iubit două veri sub privirile înţelegătoare ale câinelui ce-i păzea de deasupra bolţii unde se adăposteau tinerii îndrăgostiţi”, notează profesorul de istorie.
Budihău a aflat că e înşelat de soţie abia în cea de-a treia vară şi a tocmit cu bani mulţi patru bătăuşi care l-au lovit pe tânărul baci cu baltagele şi l-au aruncat în prăpastia adâncă de sub stânca ce fusese martoră la momentele de iubire dintre cei doi.
„Fata veni zi după zi, aşteptându-şi zadarnic iubitul, măcinată de gânduri grele. Iată că într-o zi câinele descoperi leşul tânărului cioban. Fata vru să se arunce în hăurile unde şi-a aflat moartea iubitul, dar de durere căzu în nesimţire”
Stânca din care izvorăsc lacrimi
Măriuţa a rămas în această stare, vegheată doar de câinele credincios, până când s-au apropiat de ea haidamacii ce veneau să o ducă înapoi la soţul cel hotărât de părinţi. „Credinciosul câine slobozi urlet puternic ce-o trezi pe stăpâna sa. Văzând pe ucigaşii dragului ei că se apropie de stâncă, porni să se caţere pe stânca înaltă şi dreaptă, ce părea imposibil de urcat. Câinele porni şi el credincios, dar căzu în prăpastie”
Urmăritorii trimişi de Budihău au privit cu uimire la fata care ajunse chiar în vârful stâncii, dar nu au avut curaj să se caţere după ea. Timp de trei zile au aşteptat-o, dar fata nu a coborât. „Se spune că trei săptămâni s-a auzit vaietul ei, pe vârfuri, pe la stânci. Deodată vaietul a contenit. Din vârf de stâncă au început să picure stropi de apă limpede ca lacrima. Erau chiar lacrimile fetei”
Legenda mai spune că de atunci oamenii au tot venit să vadă piatra stearpă din care curgea apă şi, dându-şi seama că în fapt erau lacrimile din ochii fetei, au numit stânca Piatra cu Apă.
„Cei ce înnoptează aici pe aproape, aud în noapte plânset greu. Este al fetei ce-şi plânge nefericita dragoste”, se încheie legenda tristă.
adevarul.ro