1949 este anul lichidării de către Securitate a grupării de pe Muntele Roşu, de la nord de Câmpulung Muscel, dar şi anul înfiinţării noii grupări, cea de la Nucşoara, în care liberalul Arsenescu are aliaţi de nădejde în frații ţărănişti Toma și Petre Arnăuţoiu, cărora le predă, în timp, conducerea.
Capcană mortală
În cazul primei grupări, Securitatea și celelalte organe de represiune cu care aceasta colabora – sub coordonarea regionalelor de partid - în cadrul „Comandamentelor Unice” teritoriale, doar s-a antrenat, jucând un rol minor.
A beneficiat de o şansă nesperată: l-a capturat – rănit grav, dar viu - la Izvoarele, în judeţul vecin, Dâmboviţa, pe partizanul Traian Marinescu Geagu. Recurgând la mijloace specifice (utilizate inclusiv astăzi, din Filipinele începutului de secol XX până la la Abu Ghraib – Irak, sau Guantanamo – Cuba), a obţinut primele informaţii, confirmate şi amplificate de una din gazdele sale, Alexandru (Sandu) Alexandrescu din Dragoslavele- Muscel, cel care-i cunoştea de fapt mai bine pe localnici.
Informaţii suficiente pentru arestarea şi condamnarea în anii 1949-1950 a aproape 100 de persoane de ambele sexe, atat „bandiţi” din munți („elemente dispersate”, în jargonul Securităţii), cât și „bandiţi” rămaşi în localitatile de baştină, susţinătorii logistici („elemente nedispersate”).
Securitatea i-a înscenat „fuga de sub escortă” în timpul unei reconstituiri planificate în localitatea sa natală, Izvoarele.
În decembrie 1949, primul lot a fost transportat la București, fiind judecat de Tribunalul Regiunii a II-a Militare. Spre stupefacţia judecătorilor, dar şi a anchetatorilor, toţi deținutii au refuzat să-şi recunoască declaraţiile iniţiale, arătând că au fost smulse prin tortură fizică şi psihică. Toţi, în afară de Alexandru Alexandrescu. În aceste condiţii, Tribunalul a amânat sentinţa, cerând un „supliment de anchetă”. Considerând că nu le mai este necesar (Traian Marinescu Geagu era dâmboviţean, nu cunoştea mulţi musceleni), dar şi pentru a-i intimida, atât pe ceilalţi deţinuţi, cât şi pe potenţialii susţinători ai partizanilor, Securitatea, ca pe timpul lui Carol al II-lea, i-a înscenat acestuia „fuga de sub escortă” în timpul unei reconstituiri planificate în localitatea sa natală, Izvoarele (azi in componenţa comunei Voineşti-Dâmboviţa)
Recidiva
N-ar fi fost prima. Pe 4 februarie 1950, altă echipă a Securitătii Regionalei Piteşti a pus în practică un scenariu identic, executându-l în localitatea sa natală, Şuici, pe profesorul Dumitru Apostol, liderul grupului de insurgenţi de pe Valea Topologului.
Stranie coincidență. În zorii aceleiaşi zile de 4 februarie 1950, duba carcerală a oprit la intersecţia şoselei Câmpulung - Târgovişte cu drumul ce ducea către biserica din centrul localităţii Izvoarele. I-au scos lanţurile şi cătuşele, amăgindu-l că e liber. După primii paşi, l-au împuşcat în spate. Dar, pentru că nu murise, încă, i s-a infipt baioneta în inimă.
Familiei îndoliate nu i s-a permis să-i ridice cadavrul, pe care Securitatea l-a mai ținut sub pază încă două zile, fiind înmormântat creștinește abia pe 6 februarie 1950. În epocă, certificatele de deces menţionau şi cauza morţii, dar pentru tânărul ce nu împlinise 27 de ani s-a evitat completarea rubricii în registrul de stare civilă.
După evenimentele din decembrie 1989, urmaşii i-au ridicat un monument funerar modest chiar pe locul în care a fost asasinat. Au donat Memorialului de la Sighet hainele lui Geagu, păstrate cu sfinţenie: zeghea zdrenţuită şi ciuruită de gloanţe şi un cuţit al partizanului dâmboviţean. Geagu a fost hăituit în toată țara, după participarea la manifestaţiile promonarhiste de la 8 noiembrie 1945 şi 10 mai 1946.
Și-a rupt hainele de pe el în fața „voluntarilor” ce păzeau secția de votare, urlându- le în față să tragă în el, că e țăran ca și ei, apoi călcând în picioare și dând foc urnelor de vot ce consacrau falsificarea alegerilor din 19 noiembrie 1946 în comuna natală.
În acest fel, l-a obligat pe faimosul prefect Gogu Popescu, viitorul general de Securitate implicat în procesul Canalului, să repete alegerile în prezenţa unui observator american. Toate acestea fac din Traian Marinescu Geagu un destin tulburător și ilustrează barbaria sistemului totalitar de tip comunist.
A fost executat în zori, la marginea uliței din localitatea sa natală
Totuşi, jertfa supremă a tânărului Traian Marinescu Geagu este mult prea puţin cunoscută chiar de tineri. Pentru a fi cunoscută, ar fi trebuit să nu găsim erori despre el în lucrări ale unor autori consacraţi.
E bine să se știe că unchiul său (fratele mamei), preotul profesor Gheorghe I. Cotenescu, paroh în comuna Stoenești din fostul județ Muscel, l-a găzduit pe fugarul, care se ascunsese inclusiv la Ion Mihalache și Ion Diaconescu, garantând pentru el față de colonelul Arsenescu.
Pe acesta din urmă îl cunoştea din perioada interberlică, din timpul când el era profesor la Seminarul orfanilor de război „Miron Patriarhul” din Câmpulung Muscel, iar Regimentul 30 Muscel ajutase la stingerea incendiului din mai 1934 care a distrus un cartier, transformând şi Seminarul în ruină.
Crime demonstrative
Scriitorul Romulus Rusan, în lucrarea sa „Cronologia şi geografia represiunii. Recensământul populaţiei concentraţionare din România (1945-1989)”, la capitolul „Morţii din detenţie”, include o succesiune de erori, „rostogolite” ca atare şi în Raportul Tismăneanu.
„În anii 1949-1956 au fost mii de crime comise asupra ţăranilor care refuzau colectivizarea sau, mai grav, se răsculau contra ei (cele din judeţul Turda, din 1950, au fost recunoscute de maiorul Kovács, care primise ordin din partea şefului Securităţii regionale Cluj, colonelul-călău Mihai Patriciu). Aceste crime erau demonstrative, victima era lăsată la vedere în mijlocul satului, spre intimidarea populației. Două cazuri de acest fel au fost comise la Cufoaia (Lăpuş) asupra ţăranului Alexa Bel, respectiv într-o comună din Argeş asupra partizanului anticomunist Marinescu Geagu. Elementul comun este că ambii au fost scoşi din arestul Securităţii, duşi cu o dubă în curtea propriei case şi împuşcaţi acolo, în faţa vecinilor”.
Executat
Încerc să le sintetizez:
a) Plasarea acțiunii lui Traian Marinescu Geagu (arderea urnelor de vot la 19 noiembrie 1946 în comuna Izvoarele din județul Dâmbovița) în contextul generic al „Colectivizării”. În realitate, actul curajos al lui Traian Marinescu Geagu de atunci nu poate fi încadrat decât în contextul generic al „Falsificării alegerilor din 19 noiembrie 1946”, gestul său obligându-i pe comunişti să repete alegerile, în una dintre extrem de puţinele localităţi la nivel naţional în care au fost „daţi de gol”. Aici, dar şi în cadrul general al „Rezistenței anticomuniste din munți”, aşa cum de altfel apare numele sâu la Sighet, împreună cu ultimele haine pe care i-a mai fost dat să le poarte în scurta sa viaţă. În nici un caz în contextul Colectivizării.
b) Confundarea de către autor a județului Dâmbovița cu Argeș (în 1946, localitatea Izvoarele era comună de sine stătătoare, iar azi se află în componența comunei Voinești, dar întotdeauna a făcut parte din județul Dâmbovița).
c) Traian Marinescu Geagu nu a fost „dus cu duba în curtea propriei case și împuşcat acolo, în faţa vecinilor”. De la drumul naţional până la casa lui sunt circa 3 km. Geagu a fost dus cu duba doar până la intersecţia dintre drumul Târgovişte - Câmpulung Muscel şi „Gura Uliţei” ce duce către biserica parohială din fosta comună Izvoarele.
Adică nu „în curtea propriei case”, ci la marginea unui șanț și nu ”în faţa vecinilor”. A fost împuşcat în zorii zilei, fără ca localnicii să aibă cunostinţă despre această crimă (s-a aflat, după câteva ore, de la câteva ţigănci ajunse întâmplător la șosea în dimineața aceea). Amplasamentul monumentului funerar, nu „în curtea casei”(!), ci chiar în intersecția descrisă, dovedește cu certitudine locul real al execuției.
Memorie recuperată după Revoluție
Cazul partizanului anticomunist Traian Marinescu Geagu, tratat înainte de Decembrie 1989 ca o banală legendă locală, a fost făcut cunoscut publicului larg de foşti deținuti politici, istorici și sociologi, inclusiv în publicaţii apărute sub egida Fundaţiei Academia Civică, cea care patronează Memorialul de la Sighet.
„Când au văzut cum se zvârcolește, și era numai piele și oase și urme de la cătușe, ca să nu se asmută satul, s-a dus unu’ de i-a tras un glonț în cap și l-a terminat.”