Bătălia de la Plevna (Bulgaria, 30 august-28 noiembrie 1877) a fost o confruntare decisivă între armatele româno-ruse şi cele turceşti, în urma căreia România şi-a proclamat independenţa.
Războiul Ruso – Turc din 1877 – 1878 a pornit din dorinţa Rusiei de a-şi recupera teritoriile pierdute în urma Războiului Crimeei, însă acesta s-a transformat într-un război de eliberare a popoarelor din Peninsula Balcanică de sub dominiaţia otomană.
Astfel, în urma acestui război, România, Serbia şi Muntenegru şi-au proclamat independenţa faţă de Imperiul Otoman, iar statul bulgar a fost reînfiinţat, căpătând numele de Principatul Bulgariei. Bătălia de la Plevna este considerată confruntarea decisivă ce a dus la înfrângerea turcilor, deoarece a permis armatei ruseşti să înainteze spre Constantinopol şi să oblige practic Imperiul Otoman să ceară un armistiţiu.
Participarea Armatei Române în acest război dintre turci şi ruşi a fost una foarte importantă, pentru că în tratatul de pace, pe lângă altele, a fost recunoscută şi independenţa României. În primă fază, trupele ruse au atacat de două ori cetatea Plevna, însă fără succes, armata rusă suferind pierderi mari.
Iniţial ruşii au refuzat sprijinul oferit de români, considerând că participarea României la acţiunile militare din Balcani nu este necesară. „Ruşii nu preţuiau prea mult o armată de 50.000 de oameni şi 35.000 de puşti noi care li se oferea cu condiţia de a i se da arme, pontoane şi un milion pentru cheltuieli”, arăta Nicolae Iorga.
Dacă iniţial a refuzat sprijinul Armatei Române, arhiducele Nicolae, comandantul trupelor ruse, a cerut ajutorul românilor, după ce au suferit pierderi mari în urma celor două atacuri eşuate efectuate asupra Cetăţii Plevna.
„Turcii, adunând cele mai mari mase la Plevna, ne zdrobesc. Rog a se face fuziune, demonstraţie şi, dacă este posibil, trecerea Dunării pe care tu doreşti să o faci, între Jiu şi Corabia. Această demonstraţie este indispensabilă pentru a facilita mişcările noastre”, i-a transmis printr-o telegramă arhiducele Nicolae domnitorului Carol.
Armata Română a trecut Dunărea cu 43.414 soldaţi, 7.170 de cai şi 110 de tunuri, alăturându-se în apropiere de Plevna celor 52.000 de soldaţi ruşi. Turcii aveau şi undeva la 40.000 de soldaţi şi peste 100 de tunuri.
Cea de-a treia bătălie dată pentru cucerirea Plevnei a fost condusă de domnitorul Carol I. Atacul prevedea un bombardament susţinut pe durata a mai multor zile a Cetăţii Plevna, începând cu data de 26 august/7 septembrie 1877. După patru zile în care Plevna a fost bombardată, domnitorul Carol I şi arhiducele Nicolae au luat decizia de a declanşa un atac general asupra cetăţii. În dimineaţa zilei de 30 august/11 septembrie 1877,
Cetatea Plevna a fost ţinta unui bombardament susţinut, bombardament ce a coincis cu pornirea la atac a coloanelor de infanterie română, care nu puteau fi văzute din cauza ceţii dense. După patru atacuri ale armatelor româno – ruse, s-a reuşit doar cucerirea redutei Griviţa 1. Au urmat apoi mai multe lupte surde între cele două părţi, însă la o lună distanţă, la data de 19/31 octombrie 1877, s-a reuşit încercuirea completă a Plevnei.
Astfel, trupele otomane au încercat să iasă din încercuire, însă fără succes. Cucerirea Plevnei a deschis drumul armatei ruse către Constantinopol, iar după ce au fost cucerite oraşele Adrianopol şi Filipopol, Turcia a fost practic obligată să capituleze la data de 23 ianuarie/ 4 februarie 1878.
România a avut o contribuţie importantă în victoria obţinută de ruşi în faţa turcilor, lucru recunoscut şi de arhiducele Nicolae.
„Rezultatele strălucite care s-au dobândit la Plevna sunt datorate în mare parte cooperaţiunei bravei armate române, precum şi imboldului pe care trupele aliate îl primea de la comandantul lor imediat, la care au admirat activitatea, curajul şi devotamentul la datoria sa de oştean”, arăta marele duce Nicolae într-un ordin de zi.
În urma participării la războiul Ruso – Turc (1877 – 1878), România şi-a obţinut independenţa ca stat, precum şi Dobrogea.