Paranormal in Romania. Intamplari bizare relatate de cititori.

Vă relatez două întâmplări care par des­prin­se din lumea irealului, dar care sunt perfect ade­vă­­rate. Prima a trăit-o străbunica soţu­lui meu, Catuţa, iar cealaltă a fost o experienţă trăită de bu­nicul meu, pe care ne-o povestea în serile lungi de iar­nă. Vi le spun aşa cum le-am auzit.

Ciuma

Pe când străbunica Catuţa era o fetiţă de opt-nouă ani, cea mai mare dintr-o familie de patru copii, a trăit o întâmplare pe care n-a putut-o uita toată viaţa.

Într-o seară de iarnă, când toţi ai casei stăteau pe lângă cuptor, bunici, părinţi şi copii, câinii au pornit dintr-odată să latre înverşunat, ca la lup - o expresie din partea locului pentru lătrăturile scurte şi repezi. Brusc, uşa s-a dat de perete şi în prag s-a ivit o arătare cumplită. Copiii au început să ţipe şi s-au as­cuns în spatele bunicii. Speriaţi, cu ochii cât cepele, priveau la pocitania care intrase în casă, închizând uşa în spatele ei: micuţă, firavă, cu ochii scânteietori, avea chip de femeie şi corpul acoperit de blană, în vreme ce capul i-era înfundat într-o claie mare şi încâlcită de păr. "Nu vă speriaţi", s-a auzit o voce ca de pe altă lume. Un miros groaznic a umplut încă­perea. Plină de răni, arătarea îşi ştergea cu o cârpă picioarele însângerate

. A cerut unt şi a început să se oblojească, gemând. După primele clipe de încre­menire, bărbaţii casei, bunicul şi tata, au prins curaj, întrebând arătarea de unde este şi de ce a ve­nit. "Sunt ciuma", le-a spus fe­meia. Fusese tri­misă să pună semne în sate, dar câinii nu o lăsau să intre în curţi. Era gata să le facă un bine celor din casă, dacă ar fi scos-o afară din sat. În schimb, îi va pro­teja de urgia ce avea să se abată asupra locului, chiar începând de a doua zi. Atunci, bunicul Catuţei i-a spus fiului său: "Stai tu acasă, cu copiii şi ne­vasta, eu sunt bătrân şi nu mai am nimic de pierdut. O iau şi pe mamaie cu mine". A aprins fe­li­narul, l-a pus în mâna nevestei lui şi-au plecat. Bă­trâna cu felinarul în faţă, iar bunicul cu ară­tarea co­coţată în spatele lui. (Mai târ­ziu, când povestea în­tâmplarea, le spunea tutu­ror că ară­tarea fusese uşoară ca aerul.) La ieşirea din sat, fe­meia a sărit jos din cârca bunicului şi i-a spus să se în­toarcă acasă şi să stea liniştit împreună cu familia lui.

În zilele următoare, în satul Catuţei s-a dez­lănţuit o epidemie de ciumă. Mureau oamenii cu zecile, co­pii, femei, bătrâni, se duceau fără a avea timp să-şi ia ră­mas bun. Fiecare casă era îndoliată, de multe ori pre­o­tul nu mai prididea să facă slujbe de înmor­mân­tare. Într-o singură casă din sat n-a murit nimeni, şi casa aceea era a străbunicii Catuţa.

Necuratul

In toamna anului 1934, pe Jieţi, un munte care apar­ţine de Petroşani, bunicul meu a trăit o întâm­plare, pe care toată viaţa a povestit-o înfiorat.

La 30 de ani, era şef de echipă la o exploatare fo­res­­tieră. Lucrau la pădure într-un mod destul de pri­mitiv, cu joagăre, securi şi ţapine. Neavând utilaje cu care să transporte lemnul la vale, s-a făcut un scoc pe care butucii erau mânaţi spre vale cu ajutorul apei. În vârful muntelui se afla un lac de acumulare. Mun­citorii locuiau în colibe podite cu cetini de brad. Ele se aflau la jumătatea drumului din­tre baraj şi gura scocului, care cobora pe o distanţă de 3-4 kilometri. Într-o vineri, bunicul a fost chemat la ocolul silvic Petroşani, pentru a participa la o şedinţă. Cum ea a durat cam mult şi, după terminarea ei, oame­nii au mai stat la taclale, bu­ni­cul a pornit spre co­liba de pe Jieţi spre seara zilei. Până sus, era ceva cale, aşa că noaptea l-a prins pe drum. Oamenii din colibe au aprins focuri, au pregătit cina şi îşi aşteptau şeful în jurul focului.

 Mergând, bunicul a auzit dintr-odată su­net de paşi pe urmele lui şi a văzut la oarecare distanţă un muncitor. Nu-i vedea faţa, că era întuneric, dar se bucura că are un tovarăş de drum. Omul purta pieptar şi avea ţapină pe umăr, aşa că bunicul a fost sigur că era şi el vreun lucrător forestier. Bunicul mergea îna­inte, iscodindu-şi însoţi­torul cu întrebări, dar cum aces­ta tăcea, s-a gândit că o fi fost frămân­tat de gân­duri şi de probleme şi nu-i era aminte să stea de vorbă pe drum. Pentru a nu se rătăci prin pădure, au urcat tot pe marginea scocului. După o bucată de timp, cel din spate a trecut în faţa bunicului şi aces­ta a văzut cu uimire că omul începe să urce panta mergând pe apă, de parcă ar fi călcat pe uscat. Urca pe apa scocului ca pe drum. La un moment dat, au ajuns la la­cul de acu­mulare şi omul păşea acum pe el. Înspăi­mântat, bu­ni­cul a înţeles că o forţă îl în­demna şi pe el să intre în apă. A în­cercat să se dea înapoi, dar păşea în gol, ca o roată de maşină care de­rapează în noroi, în vreme ce o forţă îl împingea către lac

. Tovarăşul de drum se oprise în mijlocul lacu­lui şi-l privea pe bunicul, care căzuse în genunchi, im­­plo­rând aju­torul lui Dumnezeu. La un moment dat, de frică, bu­n­icul a izbucnit în plâns, înfigându-şi ţapina în pă­mânt pentru a nu fi îm­pins din spate. Omul din mij­lo­cul lacului a început să râdă în hohote fioroase, care fă­ceau să clocotească pădurile, dar în clipa aceea, Dum­ne­zeu l-a desfăcut pe bunicul de vraja ce pusese stă­­pâ­nire pe el. O oră i-a tre­buit ca să coboare la ca­bană, pe lângă care urcase fără să o vadă, şi nici mun­citorii care îl aşteptau nu-l vă­zuseră când trecuse în sus. Speriat, bunicul le-a po­vestit întâm­pla­rea prin care trecuse, iar în duminicile următoare a mers re­gulat la biserică, mul­­­ţumindu-i lui Dumnezeu că-l apă­rase de Necuratul care îi pusese gând rău.

SOCACI EMILIA-ALINA - Hunedoara

Bunicul pe acoperiş

Prin 1930, bunicul meu, Iosif Lupşa, era învă­ţător într-o localitate aflată în Maramureş, dincoace de Gu­tâi: Baia Sprie. Dascăl bun şi patriot înfocat, era foarte iubit de elevi şi de comunitate, mai ales că făcuse şi câţiva ani de închisoare la Szegedin, în Ungaria. Popu­laritatea sa, mai ales în ultimii ani ai vieţii, se datora însă şi unei particularităţi mai ciudate a firii lui: bu­nicul era somnambul. În nopţile cu lună plină, se ri­dica din pat în cămaşă de noapte, ieşea afară în curtea casei, apoi pornea cu ochii închişi într-o lungă călă­torie pe gardurile şi pe acoperişurile caselor din vecini. Aşe­zată în dreptul ferestrei, înconjurată de cei zece copii ai săi, bunica îl urmărea îngrozită, fără să cuteze să-l stri­ge, de tea­mă ca Iosif al ei, care cântărea peste 100 de kilo­grame, să nu se pră­bu­şească, trezit din somn, la pământ. 

Cu timpul, hiba buni­cului devenise un punct de atracţie al localităţii, aşa că, mai ales în nop­ţile de vară cu lună plină, zeci de curioşi se adunau pe uliţa largă din faţa casei, pentru a urmări exerciţiile de echi­libristică ale d-lui învăţător, care se plimba în că­maşă de noapte pe crestele de ţiglă ale acoperişurilor şi pe stinghiile as­cu­ţite ale gardurilor de lemn. Dar, într-o noapte, bunicul a dis­părut. După ce-a fost văzut sărind de pe şură pe ma­gazia cu unelte, cămă­şoiul lui din cânepă înnălbită s-a pier­dut, ase­meni unei năluci, în noap­tea parcă văruită de lumina rece a lunii. În zadar l-a aşteptat bunica să se în­toarcă, încremenită lângă fereastră, cu copilaşii în jurul ei. Bunicul n-a mai venit nici în noaptea aceea şi nici în nopţile următoare. Disperată, s-a adresat auto­rităţii locale, dar cercetările "jandarilor" au rămas fără re­zultat. Bunicul se trans­for­mase în zburător.

 În acelaşi an, cu o săptămână înaintea Crăciunului, într-o dimineaţă geroasă, pe când bunica aprindea focul în soba de fier din bucătărie, s-a auzit strigată, pe neaşteptate, de vocea groasă a soţului ei. Îngrozită de fri­că, fiindcă poarta curţii şi uşa casei erau în­chise cu zăvoare de fier, s-a în­dreptat - ca în transă - spre locul de unde bu­nicul o chema dră­găstos. Ei bine, învă­ţătorul Iosif Lupşan era în patul mare din dormi­tor, cu ciorapul tras pe cap ca să-şi păs­treze fri­zura, în aceeaşi cămaşă de noapte cu care por­nise în necu­nos­cut. Toc­mai se tre­zise din somn şi dorea un ceai fier­binte de tei cu o bu­căţică de zahăr can­del, pe care bu­nica i l-a servit bucu­roasă, fără să-l întrebe ni­mic. (În Ma­ramureş se spune că pe un om întors de pe lu­mea cealaltă nu trebuie să-l isco­deşti de unde a venit. Se spe­rie şi moare, ca şi când s-ar pră­buşi de pe un zid.) Peste câtăva vreme, când bunicul a aflat de la cârciumă despre dis­pariţia lui, a râs cu poftă, cre­zând că lu­mea glumeşte. A şi murit cu con­vingerea aceasta, mai ales că bu­nica nu i-a confir­mat niciodată cele şa­se luni de absenţă de la domiciliul con­ju­gal.

Povestea asta o ştiu de la ma­ma şi de la surorile ma­mei, care s-au jurat la icoană că au fost de faţă în noaptea aceea, când bunicul Iosif a dispărut de pe aco­­perişul de şin­dri­lă al şurii, pornind către necu­noscut.\

LUMINIŢA BEJAN - Baia Mare

Când s-a oprit ceasul

 

Vă povestesc un fapt real, trăit de mine cu ani în urmă... Grav bolnavă de cancer, după ce a fost operată, mama nu s-a mai putut da jos din pat. Ştiam ce ne aşteaptă, aşa că toată familia ne-am adunat în jurul ei ca să ne luăm rămas bun. A doua zi dimineaţă, o soră a mamei a schimbat fitilul la can­delă, a mai pus ulei şi ne-a alungat din cameră, pentru că mama nu-şi putea da sufletul. Aşa se spune: că atunci când alături de-un muribund se află copiii săi, ei îl "întorc" din moar­te. N-a durat mult, şi biata ma­mă a murit. A fost o mare du­rere pentru noi. Avea doar 57 de ani, era primăvară şi toţi cireşii erau în floare. "Primăvara este pentru trăit, nu pentru mu­rit", spuneam eu plângând. Şi atunci, s-a întâmplat un lucru miraculos: s-a stins can­dela din se­nin. Nu era curent, nu erau nici un geam sau o uşă des­chisă. În aceeaşi clipă, s-a oprit şi pendula din camera unde murise mama, exact la ora când inima ei în­cetase să bată: 13,36 de minute. Pe moment, nu ne-am dat sea­ma ce s-a întâmplat, pentru că erau multe de pre­gătit cu înmormântarea. După ce toate s-au liniştit, m-am dus la un ceasornicar, ca să repar pendula. Acolo, s-a pe­tre­cut ia­răşi ceva bizar: meşterul nu a putut, pur şi simplu, să desfacă lim­bile ceasor­nicului, nici într-o par­te, nici în alta. Am hotărât să-l las aşa: un simbol la ple­cării ma­mei în lu­mea de din­colo. Îl am şi acum, relic­vă a acelor lu­cruri neve­rosimile pe­trecute atunci.

N-aş fi crezut a­ceas­tă po­veste, dacă mi-ar fi fost po­ves­tită de altci­neva. Dar ea s-a petrecut aievea, sub ochii mei. Sunt sigură că mama n-a vrut să moară. Sem­nele aces­tea sunt o dovadă că ea ve­ghea­ză asu­pra noas­tră, de acolo de unde se află. Sper din suflet să fie "un loc cu ver­dea­ţă", aşa cum scrie în Bi­blie.

CĂLIN VERONICA - Huşi

Raza de lumină

Om harnic şi mândru, ager şi chipeş la port, chiar şi la cei 94 de ani ai săi, bunicul meu nu se dă­dea bătut de marea povară a bă­trâneţii şi dorea mult să trăiască, ca să-şi vadă la casele lor nu doar nepoţii, ci şi străne­po­ţii. Visul i s-a împlinit. Nu o dată, casa lui de la ţară se um­plea de copii şi, mai ales în nopţile frigu­roase de iarnă sau când afară se dezlănţuiau vi­jelii, ne aduna la gura sobei, în ju­rul său, spunân­du-ne poveşti sau în­tâm­plări pe­trecute în tinereţea lui. Una din­tre ele, pe care am as­cultat-o de multe ori, m-a im­pre­sionat în mod special.

Costică Castravete, cum îl po­recliseră vecinii pe bu­ni­cul, tre­cuse bine de 80 de ani, dar lipsit de astâmpăr, tot mai continua să cutreiere mărginimile satului: văi, păduri şi muncele, cântând de răsuna lumea: "De la deal răsare luna/ De la mândra vin acuma!". Într-o seară, pe când se întor­cea de la nişte prieteni, drumul trecând prin pădure, deo­dată i se întunecă în faţa ochilor, se făcu linişte de­pli­nă şi bunicul se trezi jos, pe un fund de râpă adâncă. Orbecăind prin întuneric, nu se dumirea unde este şi ce se întâmplase cu el. Orb şi surd, cu mâinile şi picioarele zdrelite de căzături, sim­ţea numai mirosul pământului umed, pe care zăcea în genunchi. Atunci, şi-a făcut o cruce mare zicând: "Măi­culiţa lui Dum­nezeu, nu mă lăsa la necaz. Îndură-te de mine şi mă ajută să mă întorc iar acasă, lângă ai mei". Şi deo­dată, ca din senin, bunicu' văzu o rază de lumină orbi­toare, care cobora din cer drept spre el, luminând fun­dul râpei. Adunându-şi puterile, căci obosise încer­când zadarnic să iasă la mal, începu să se caţăre, ţi­nându-se de rădăcini şi de tufe. Strădania fu neaştep­tat de uşoară, fiindcă nişte forţe nedesluşite îl împin­geau din spate în sus. Ajuns pe buza prăpastiei, moşul auzi o voce care-i strigă: "Nădej­dea voastră-i în mâinile mele". Atunci, bunicul a căzut în ge­nunchi şi a zis: "Mulţu­mescu-ţi Maică a lui Dum­nezeu, că nu m-ai lăsat să pier!". Lumina se făcu nevă­zută şi bu­nicul plecă grăbit către casă, bucuros, dar şi în­fri­coşat de ceea ce se întâmplase cu el.

Din acea zi şi până a murit, bunicul povestea aceas­tă întâmplare oricui voia să-l asculte. Şi tuturor le făcea acelaşi îndemn: să nu-şi piardă niciodată nă­dejdea, ci să se roage întruna Preasfintei Născătoare de Dum­ne­zeu, mama cerească a tuturor credin­cio­şilor.

MORARU MARIA - com. Tomaşi, jud. Bacău

Cum a murit mama de două ori

 

Mă numesc Ana Bontaş, sunt o bunică para­li­zată de artroză, dar citesc cu mare interes paginile dvs. de enig­me, la care aş vrea să particip şi eu cu o întâmplare trăită în tinereţe. Multă lume va crede că este o sim­plă invenţie, dar ea s-a întâmplat cu adevărat.

Când aveam vârsta de 7 ani, am adus-o pe mama înapoi din lumea morţilor. Eram amândouă internate într-un spital, eu - după o operaţie de amigdale, iar ea - după o grea inter­venţie chirurgicală la intestine. Om cum­se­cade, directorul spi­talului aprobase să stăm amân­două în a­ce­laşi salon. Într-o sea­ră, fără să-mi adre­se­ze vreun cuvânt, ma­ma a mu­rit. Me­di­cul de gardă tocmai in­trase în cameră îm­preună cu sora şefă, că­reia i-a spus să adu­că o targă ca să o ducă pe mama la morga spi­­ta­lului. I-au tras cearşaful peste faţă şi au plecat. M-am repe­zit la ea, sco­ţând un ur­let de fiară: "Ma­mă, în­toar­ce-te! Mamă, nu mă lăsa!". Spe­riată, o soră aflată în apropiere a intrat în salon şi a încercat să mă cul­­ce cu forţa în pat, dar în clipa aceea, mama... s-a ridicat şi s-a aşezat pe mar­ginea pa­tului, cu picioarele pe podea. Mi-a spus că tocmai îşi părăsise trupul şi în­cepuse să zboare, când a auzit cum o strigam. Sufe­rinţa mea a făcut-o să se întoarcă. Peste câteva zile, plecam acasă amândouă, ea înviată din morţi, eu cu operaţia vin­de­cată.

Mama a murit cu ade­vărat la vârsta de 86 de ani, în casa so­rei me­le, Angela. O în­grijisem amândouă cu dra­goste şi cu de­vo­tament, dar de data aceasta, nisipul din clepsidră se termi­na­se. Într-o seară, când şe­deam amân­două la capul ei, am simţit dintr-o da­tă un frea­măt ciudat în odaie, de parcă in­trase un vizi­tator nevă­zut. Sora mea nu simţise nimic. Peste două zile, un în­ger gi­gantic a pătruns în camera mamei, înso­ţit de-un con­voi de îngeri mai mici. Avea ari­pile stră­lu­ci­toare şi veş­minte aurii. I-au luat mamei doar sufletul. Corpul ei a continuat să mai trăias­că trei zile, după care a murit şi el. Îngerii veniseră să o ducă în rai. Mama nu sufe­rea, nu fusese bolnavă, a murit uşor şi frumos, ca o frun­ză care cade toamna dintr-un co­pac.

ANA BONTAŞ - Şercaia, jud. Braşov

Formula As