22 decembrie 1989, ora 21.00, Televiziunea Română Liberă. Suntem în direct: „Vedeţi cine este aici? Este prinţişorul moştenitor Nicu Ceauşescu! Cel care la recentul congres, la această parodie de congres a cântat osanalele tăticului şi mămichii. Cu neruşinare, pur şi simplu. Sigur, nu e cazul să ne vorbească. Am vrut doar să vă informăm că a fost prins şi va fi supus judecăţii poporului“. Autorul comunicatului e Teodor Brateş, redactor-şef adjunct la programul de Actualităţi din TVR. Surescitat şi triumfalist, Brateş îl prezintă poporului pe Nicu Ceauşescu, îmbrăcat în tricou şi fâş, vizibil rănit şi confuz, drept o cucerire a Revoluţiei. Până să ajungă în studio, prizonierul fusese ţinut într-un WC de la parterul clădirii, cu uşa blocată.
O să fie judecat, îi linişteşte Brateş pe românii prezenţi şi ei la Revoluţie, la televizor. Insistă ca Nicu Ceauşescu să nu vorbească, ne-am săturat, „tiranii au vorbit destul“. E o ipocrizie aici: revoluţionarii din TVR conveniseră cu prizonierul, înainte de a intra în direct, că acesta nu va vorbi. Dar, când apar la televizor, oamenii parcă se transformă. Uneori mai uită. Alteori, devin mai drepţi şi mai inimoşi. Iată, de pildă, cât de mărinimos e contraamiralul Cico Dumitrescu, cel care-l adusese pe Nicu în faţa camerelor: „Noi, pentru că suntem oameni umani, aşa ne-au învăţat moşii, strămoşii noştri, nu ne vom da la niciun fel de act ostil acestui prizonier“. Nicu Ceauşescu pleacă. O să fie bine.
„Mi-a dat mişeleşte, prin spatele meu“
Rănitul e sechestrat în sediul televizuinii până la 7.00 dimineaţa, a doua zi. Se aud focuri de armă. La fiecare zgomot mai puternic, santinela ameninţă la intimidare c-o să-l împuşte pe Nicu Ceauşescu. Bărbatul pierde sânge. E rănit, fusese înjunghiat cu un şiş, la Băneasa, cu o seară înainte, când armata şi gărzile patriotice îi opriseră maşina şi-l reţinuseră. Să fi fost ora 19.00. Nicu era cu o femeie, soprana Daniela Vlădescu, veneau la Bucureşti într-un Oltcit, maşina ei. În drumul către TVR, Nicu Ceauşescu nu scăpase de furia mulţimii. „Un ins mai înfocat a venit şi mi-a dat mişeleşte, prin spatele meu, cu cuţitul şi-a fugit“, îşi va aminti apoi. Se pare că era unul de la Întreprinderea de Transport Bucureşti (ITB). Rana era destul de gravă, avea intestinul subţire perforat. Norocul lui că nu mâncase nimic. Nici n-avusese timp să mănânce.
În ultimele zile, abia-şi vedea capul de treabă. Totul începuse de la teleconferinţa pe care o ţinuse tatăl său, Nicolae Ceauşescu, pe 17 decembrie, în contextul tulburărilor de la Timişoara, când mezinul familiei, prim-secretar la Judeţeana de Partid din Sibiu, ordonase structurilor de forţă din judeţ: „Trageţi fără somaţie“. Se referea la eventuale elemente străine, care ar fi putut ataca instituţii, ca la Timişoara, va explica mai târziu. Oricum, la Sibiu, în fieful lui Nicu, ceva tensiune era. Iar în 21 decembrie, apăruseră deja şi câteva persoane pe străzi, mai mult în faţa Casei de Cultură. Seara, Nicu avusese timp numai de-o supă. Dac-ar fi mâncat mai mult, ar fi fost direct septicemie. Dimineaţa, telefon de-acasă, de la părinţi. Elena Ceauşescu întreabă ce mai e pe la Sibiu. „Nu sunt probleme deosebite“, spune Nicu, deşi muriseră patru oameni în oraş, iar în Cisnădie – încă doi.
Ion Iliescu îl trimite la plimbare
Când vede că bătrânii se ridică de pe sediul Comitetului Central la bordul unui elicopter, Nicu Ceauşescu porneşte către Bucureşti. Nomenclaturiştii vechi îl aşteaptă: ministra Ana Mureşan îl încurajează, Ilie Ceauşescu îi promite şi un elicopter. Ajunge, mai încet, cu Olcitul îndrăgitei soprane Daniela Vlădescu. Zice că vrea să se pună la dispoziţia noii puteri. Când îl vede în TVR, Ion Iliescu îl trimite la plimbare. L-ar fi întrerupt de la redactarea unui comunicat de maximă importanţă pentru ţară, comunicatul Consiliului Frontului Salvării Naţionale.
Povara de a fi Nicu Ceauşescu
„În decembrie 1989, Nicu Ceauşescu era unul dintre cei mai singuri oameni din România. Complet înstrăinat de vechii prieteni, alergând haotic din agapă în agapă, ajunsese de fapt un fel de zombie. Era atât de rătăcit, încât şi-a putut închipui că ar mai avea de jucat un rol în cadrul noii puteri ce-şizicea revoluţionară“, spune Vladimir Tismăneanu în „Lumea secretă a nomenclaturii“. Tare greu trebuie să fi fost în clipele acelea să te ştie lumea drept fiul dictatorului. Ce mare povară trebuia Nicu Ceauşescu să îndure, de fapt, dintotdeauna! Nu e comod să trăieşti în ţara în care înjurătura de mamă e social acceptată, ba chiar încurajată clandestin. Ţara în care se spun bancuri cu tatăl tău, evreii şi americanii. Să n-ai niciodată bani în buzunar. Să facă parte Serghei Mizil din gaşca ta. Să nu-ţi găseşti locul, să fii măcinat de dileme existenţiale, să te îmbeţi cu whisky, iar tatăl tău – cu Marx. Să fii nevoit să iubeşti mai mult cu avariile pornite, pe şoseaua de centură a Bucureştiului, cu securiştii după tine.
Să-ţi numere mama toate nopţile dăruite lui Eros şi nici să nu-i convină, să te certe, vai!, pentru dragoste! Să fii urmărit minut cu minut, zilnic, să ai mereu după tine ofiţeri, maşini şi aparatură. Să ştii că oamenii care-ţi sunt cel mai aproape şi au cea mai mare grijă de tine te urăsc, de fapt, de frica mamei tale. Să te căsătoreşti forţat cu o fată de Târgovişte, pe care-o cheamă Poliana, aleasă de mamă împotriva voinţei tale, să-ţi strici singur ceremonia oricum stângace şi, de fapt, nici să nu ştii să te-nsori. Şi, mai apoi, bărbat la 47 de ani, şef de judeţ, deja divorţat, să-ţi trimită mama pachet pe avion, mai mare ruşinea trebuie să suporţi. Şi în pachet să mai fie şi „iaurt special pregătit, într-un borcan încuiat cu lacăt“, ca să nu se verse ori să nu fie otrăvit, după cum zice Edward Behr în „Sărută mâna pe care n-o poţi muşca“.
Să ştie toată ţara că eşti băiatul mamei şi, cu toate astea, să accepte toţi că tu urmezi la conducerea României, să fii succesorul lui Nicolae Ceauşescu, să te privească lumea cu speranţă, iar ţie să nu poată să-ţi pese măcar un pic mai mult. „Trebuia ales între detestata Elena, pe de-o parte, şi Nicu, pe de alta“, i-a explicat nomenclaturistul Ştefan Andrei politologului Vladimir Tismăneanu. Să scrie „The New York Times“ despe tine că eşti „fiul năbădăios“. Iar în decembrie ’89, să afli că părinţii tăi au fost condamnaţi şi executaţi, în timp ce te recuperezi după operaţie, la Spitalul Militar Central. Pe patul de spital, să visezi să cumperi fabrici, că o să vină capitalismul.
O pălincă pe ţeava mitralierei
Nicu Ceauşescu trebuia să-ndure toate lucrurile acestea. După recuperare, va fi dus în arest, va fi acuzat de genocid la procesul început pe 28 mai 1990, iar la 21 septembrie, la prima senţinţă, va fi condamnat la 20 de ani de închisoare, vinovat de genocid şi nerespectarea regimului armelor şi muniţiilor. În iunie ’91, pedeapsa e redusă de la 20 la 16 ani, iar în noiembrie 1992 – la 5 ani, pentru nerespectarea regimului armelor. În timpul acesta, Nicu Ceauşescu e plimbat prin mai multe celule. Silviu Curticeanu, fostul şef de cabinet al lui Nicolae Ceauşescu spune că, sub celula lui, era parcat un TAB, cu mitraliera mereu aţintită asupra geamurilor de la încăperea unde era închis. „După căderea nopţii, ţeava mitralierei se ridică pentru a-i oferi un pahar de autentică palincă ardelenească“, îşi aminteşte Curticeanu, şi el arestat.
În timpul arestului, e vizitat de reporteri şi prieteni. În iunie 1990, le acordă un interviu amplu ziariştilor sibieni Lucian Jiman şi Rudolf Kamla. E închis în Penitenciarul Aiud. Spune că a votat cu FSN şi că o duce rău. „De slăbit, am slăbit bine... Nu ştiu exact... În orice caz, în jurul a 10-15 kilograme, cam pe aicea, dacă e să mă iau după haine... Oglindă n-am avut, ca să mă privesc“. Spune că i se face o nedreptate, dar pare resemnat, oricum ştia că regimul comunist avea să se sfârşească. „De fapt, eu, în concepţiile mele, sunt mai liberal. De altfel, şi în comportament, s-a văzut, mă rog“. Mihaela Ceauşescu, fiica lui Marin Ceauşescu şi verişoara lui Nicu, spune, în „Nu regret, nu mă jelesc, nu strig“, că, la Aiud, şefii penitenciarului au vrut să-l tundă zero şi să-l îmbrace în zeghe, dar decizia a fost anulată sub ameninţarea unei revolte generale între deţinuţi.
historia.ro