Obiceiurile de iarna romanesti sunt de origine daca

Nu uitati sa distribuiti materialele care va plac, contribuiti astfel la mentinerea in viata a acestui site. Va multumim !
Obiceiurile de iarnă româneşti sunt de fapt de origine păgână şi sunt dansuri ritualice vechi de mii de ani închinate unor animale protectoare sau divinităţi arhaice. Aceste obiceiuri au supravieţuit creştinismului care, la rândul său, le-a acceptat. 

Unele dintre cele mai aşteptate momente ale anului suntCrăciunul şi Anul Nou. Deşi marcate în calendarul creştin-ortodox şi asimilate creştinismului, însoţite de slujbe religioase, atât Crăciunul, cât şi Anul Nou sunt sărbători de factură păgână, spun specialiştii etnografi, cu ritaluri păstrate de câteva mii de ani.   

 Mai precis jocurile cu măşti şi multe dansuri şi ”urături” tradiţionale româneşti sunt de fapt ritualuri vechi de adorare a unor animale sacre sau a unor zeităţi arhaice şi astăzi necunoscute. Aceste ritualuri au dispărut aproape în toată Europa, unul dintre puţinele locuri care mai păstrează aceste tradiţii, acceptate şi tolerate de creştinism fiind România. Specialiştii în antropologie şi etnografie explică ce a stat de fapt la baza acestor manifestări ritualice care la noi în ţară se practică şi în plin secol XXI. 

  Manifestări ritualice de pe vremea dacilor  

 Majoritatea dansurilor şi jocurilor de Anul Nou sunt de origine păgână şi au o vechime de câteva mii de ani. Practic este vorba de jocul ursului, al cerbului, al caprei şi tradiţia mascatului de Anul Nou, în special cu măşti de demon. Însăşi sărbătoarea de Anul Nou este una de sorginte păgână reprezentând la vechile popoare ale Europei şi inclusiv la daci, trecerea sau moartea şi reînvierea, prezentă în numeroase ritualuri, precum dansul ursului, acolo unde urătorii fac un scenariu mitic după cum arată şi reputatul etnograf Romulus Vulcănescu, în care ursul moare şi apoi reînvie.  

   Jocurile cu măşti, de origine precreştină, se desfăşurau de obicei în cadrul sărbătorilor solstiţiului de iarnă şi al sărbătorilor echinocţiului de primăvară şi de toamnă, având un caracter ocazional”, scria şi specialistul Gabriela Haja în ”Manifestări teatrale folclorice: origine şi evoluţie”. Majoritatea obiceiurilor arată Vulcănescu sunt probabil din perioada dacică şi sunt legate de cultul solar pe de o parte dar şi de cel al venerării animalelor sacre, asimilate gândirii magice. Totodată, în diferite zone ale României şi-au făcut loc ritualuri de sorginte celtică, germanică sau slavă.  

 Sărbători tolerate de creştinism   

Aceste vechi obiceiuri de iarnă sunt recunoscute de Biserică ca fiind păgâne, drept dovadă fiind şi poemul mitropolitului Dosoftei care spune că obiceiurile de iarnă româneşti sunt păgâne şi că sunt „urâte în faţa lui Dumnezeu”, precizând că există şi manifestări şamanice în care omul se transpune în personajul întruchipat de mască. Cu toate acestea creştinismul a tolerat aceste tradiţii milenare şi mai mult decât atât le-a folosit ca o pârgie de legătură cu populaţiile păgâne din teritoriul carpato-danubiano-pontic.    

Un număr mare de zei şi eroi ucigători de balauri au devenit Sfântul Gheorghe, zeităţi ale rodirii au fost asimilate Sfintei Fecioare şi altor sfinte [ ... ]. Cu toate acestea, o parte din credinţele populare precreştine au supravieţuit, travestite sau transformate în sărbătorile de peste an, precum şi în cultura sfinţilor, Biserica a trebuit să lupte mai bine de zece veacuri împotriva afluxului continuu de elemente de credinţă şi practici populare în practicile şi legendele creştine”, preciza Mircea Eliade în ”Aspecte ale mitului”, citat în lucrarea sa şi de Gabriela Haja.  

 Jocul ursului sau venerarea animalului sacru  

 Jocul ursului atât de întâlnit de Anul Nou este din punctul de vedere al specialiştilor unul dintre cele mai bune exemple de ritualuri păgâne păstrate în cadrul unei sărbători devenită creştină. De altfel, arheologii au găsit încă din perioada neolitică, statuete şi  obiecte stilizate ce întruchipau ursul ca o formă de venerare a unui animal deosebit de puternic şi dominant în spaţiul carpatic. Cu toate acestea reputatul specialist Romulus Vulcănesu susţine că ritualurile dedicate ursului şi păstrate până astăzi au origini în civilizaţia dacică. Şi asta în condiţiile în care specialistul Reys Carpenter a ajuns din motive etimologice să considere ursul un animal totemic al dacilor la fel calupul.  

  Mai precis acesta crede că Zalmoxis înseamnă de fapt piele de urs de la Zalmo-piele şi olxis-urs. Din punctul de vedere a lui Vulcănescu, Zalmoxis ar fi fost doar numele dar unei caste de preoţi purtători de piele de urs care efectuau o serie de ritualuri caracteristice, transpuse de-a lungul timpului şi păstrate doar în parte şi astăzi în jocurile ursului de Anul Nou. ”Numele lui Zalmoxis ar putea fi un apelativ cu valoare de tabu a zeului cerului şi al soarelui în ipostaza lui umană, un purtăror de piele de urs nu atât în sensul de nebridă cât de mască galee alcătuită dintr-un cap de urs, folosită în ritualurile şi ceremoniile ce ţineau la daci de cultul străvechi al ursului carpatic.  



   Măştile costume de urs folosite de colindătorii de Anul Nou se asemănă cu acestea”, scria Romulus Vulcănescu în ”Mitologia română”. Mai mult de atâta specialiştii spun că ursul a fost mereu animal sacru la populaţiile din spaţiul carpato-danubiano-pontic şi implicit la români. În primul rând ursul mănâncă doar ”curat” după cum arată tradiţia populară, adică puţină carne şi niciodată stârvuri, iar pe om nu îl atacă decât în momente de mare restrişte sau provocat. Totodată ursul este un simbol pentru români al reînvierii naturii, el ieşind din hibernat doar atunci când primăvara se instalează în adevăratul sens al cuvântului.  

  Tradiţiile româneşti consemnează numerose superstiţii legate de urs. De exemplu părul său ars este folosit în ritualuri magice, iar dacă cineva visează ursul, are noroc. ”Caracterul sacru al ursului reiese şi din colindele de Anul Nou cu ursul. Colindătorii mascaţi în urşi şi în ursari urează un an fericit gazdelor ce-i primesc cu voie bună”, preciza Vulcănescu. Totodată moartea şi învierea  ritualică a ursului din colinde semnifică moartea şi renaşterea naturii. Specialistul român consideră cultul ursului şi ritualurile păstrate de Anul Nou unele dintre cele mai vechi de pe teritoriul României. 

  Capra şi cerbul, animale totemice de Anul Nou

 O altă tradiţie cunoscută de Anul Nou este jocul caprei şi, în anumite zone, şi al cerbului. Şi aceste obiceiuri sunt considerate ritualuri arhaice, de această dată în parte cu influenţă slavă. Pentru specialişti, jocul caprei este unul al fertilităţii şi al fecundităţii solului. Acolo unde se joacă capra vor răsări recolte bogate. Tocmai de aceea se juca de Anul Nou, pentru ca vara roadele să fie bogate. De altfel, rolul jocului caprei este dezvăluit şi de versurile colindei moldoveneşti: ”Unde capra joacă/pământul răstoacă/unde tropoteşte/oarzele-n floreşte”. Spre deosebire de alte popoare unde capra şi ţapul sunt malefice, exponente ale divinităţilor pestilenţiale, la români este un simbol al norocului încă din evul mediu.  

  ”La români, capra se joacă de bun augur la Anul Nou”, scria Vulcănescu. Un alt animal totemic despre care specialişti precum Russu sau Vulcănescu spun că era animal totemic înzestrat cu proprietăţi magice era cerbul. De altfel tot de Anul Nou în anumite regiuni ale ţării se joacă cerbul ca act ritualic. Mai precis pentru tracii sud-dunăreni, cerbul simboliza soarele care urcă pe cer, în timp ce mai târziu în spaţiul carpato-danubiano-pontic se vorbea de cerb ca de un animal care poartă pe cap, sub formă de coarne, ”arborele vieţii”. ”La români, cerbul poartă în coarne un brad, simbolul carpatic al arborelui cosmic”, preciza Vulcănescu.  

 Crăciun, un zeu arhaic  

 Nici sărbătoarea Crăciunului nu are origini creştine. Mai mult decât atât, Crăciun, moşneagul care aduce cadourile, este un vechi zeu păgân. Din punctul de vedere al specialistului Romulus Vulcănescu, Crăciun este o făptură sacră existentă inclusiv în panteonul dacic, un creator vechi din galeria strămoşilor mitici. ”În mitologia geto-dacă e posibil să fi fost reprezentat  printr-un strămoş care simboliza echilibrul elementelor în stadiul facerii lor, al începutului procesului celor necreate şi nedate în vileag. Pe pământ marchează heirofania timpului sacru în solstiţiul de iarnă, a capului de an”, scria Vulcănescu în ”Mitologia românescă”.   

Etimologic, Crăciun a fost explicat de Densuşianu, Alexandru Graur şi Alexandru Rosetti prin latinescul „creatio”, ce înseamnă ”naştere”. Totodată, Vulcănescu spune că acest strămoş-mitic dacic a fost reinterpretat în zorii creştinismului pe teritoriul de astăzi al României. Acesta precizează existenţa unui mit despre un cioban, Crăciun, care refuză să o primească pe Fecioara Maria să nască la el în staul, dar este ajutată în shimb de soţia acestuia care o cazează pe ascuns.    De supărare, ciobanul Crăciun îi taie mâinile soţiei, iar Fecioara Maria face o minune şi i le pune la loc. Crăciun se converteşte şi dă daruri tuturor de aici şi tradiţia de împărţitor de cadouri. Totodată apar şi alte manifestări de sorginte păgână de Crăciun precum focurile făcute de români, slavi şi germanici în dimineaţa zilei de Crăciun. 
adevarul.ro