ga('require', 'GTM-5C4NZ98'); Lungul drum al unirii tuturor romanilor - Descoperă România Misterioasă , Lungul drum al unirii tuturor romanilor - Descoperă România Misterioasă


Lungul drum al unirii tuturor romanilor

Nu uitati sa distribuiti materialele care va plac, contribuiti astfel la mentinerea in viata a acestui site. Va multumim !
Unirea provinciilor locuite de români a fost un proces lung şi anevoios, dată fiind poziţionarea acestor teritorii la limita dintre Orient şi Occident. Ca popor, am fost nevoiţi să trăim sub o stăpânire sau alta, în funcţie de interesele marilor puteri europene. Ba mai mult, incursiunile popoarelor nomade au sporit gradul de insecuritate la care eram supuşi în mod constant.

Pentru a ne atinge scopurile, am reuşit să ne folosim de contextul geopolitic al unei perioade sau alta, până a ajunge să formăm un stat. Aşa s-a întâmplat şi în 1918, când dezideratul unirii românilor a fost, în sfârşit, îndeplinit. Dar, până să ajungem aici, am încercat, de mai multe ori, să punem bazele unei naţiuni, în adevăratul sens al cuvântului.

Pentru cei mai mulţi dintre noi sunt importante trei date istorice, corespunzând anilor 1600, 1859 şi 1918. Aceşti ani sunt identificaţi ca fiind momentele de celebrare a unirilor, realizate sub sceptrele lui Mihai Viteazu, Alexandru Ioan Cuza, respectiv Ferdinand I. Toţi aceşti lideri şi-au adus aportul la constituirea de formaţiuni statale care să cuprindă toate provinciile locuite de români.

„Io Mihai Voievod, din mila lui Dumnezeu, Domn al Ţării Româneşti şi al Ardealului şi al Moldovei”

Încă de la început, trebuie menţionat faptul că, spre deosebirea unirilor din anii 1859 şi 1918, cea realizată de Mihai Viteazu (1558-1601) a fost una efemeră. Motivul principal a fost cel al luptei marilor puteri europene pentru provinciile româneşti, care erau folosite în mod mult eficient sub formă de teritorii-tampon, decât unite într-un stat suveran. Mai mult decât atât, ideea de stat naţional nu era încă vehiculată în Europa secolelor XVI-XVII, aceasta fiind închegată de-abia la sfârşitul veacului al XVIII-lea.

Mihai Viteazu a avut o ascensiune politică surprinzătoare, începându-şi cariera ca stolnic la curtea lui Mihnea Turcitul şi devenind ulterior ban al Craiovei. În 1593, urcă pe tronul Ţării Româneşti, succedându-l pe domnitorul Alexandru cel Rău. Pentru a pune în aplicare planul său de unire a teritoriilor locuite de români, voievodul aderă la „Liga Sfântă”, o coaliţie antiotomană de state, constituită din ordinul Papei Clement al VIII-lea.

La scurt timp, Transilvania se alătură Ligii antiotomane. În 1594, Moldova semnează un tratat de alianţă cu Imperiul Habsburgic, cele trei provincii româneşti făcând, astfel, parte din aceeaşi coaliţie. Totul părea că se desfăşoară în favoarea domnitorului muntean. Era momentul să acţioneze.

Zis şi făcut. Imediat după intrarea Ţării Româneşti în alianţa creştină, izbucnesc revolte îndreptate împotriva cetăţilor turceşti de pe ambele maluri ale Dunării. Aron Vodă, domnul Moldovei, acţionează asemenea omologului său muntean. Totodată, voievodul moldovean recunoaşte suzeranitatea lui Sigismun Bathory asupra teritoriului dintre Carpaţi şi Nistru. În 1595, la Alba Iulia, o delegaţie munteană condusă de mitropolitul Eftimie semnează un act de supunere similar celui întocmit de moldoveni.



Urmează celebrele lupte antiotomane conduse de Mihai Viteazu, dintre care cea mai importantă este cea de la Călugăreni (13/23 august 1595), a cărei victorie stârneşte în continuare numeroase controverse. Contraatacurile turcilor l-au determinat pe domnul muntean să se refugieze dincolo de Carpaţi, de unde primeşte sprijin transilvănean şi moldovean pentru eliberarea principalelor cetăţi ale Ţării Româneşti: Bucureşti, Târgovişte şi Giurgiu.

În 1597, Mihai primeşte din partea Imperiului Otoman recunoaşterea ca domnitor al Ţării Româneşti, după ce acceptă suzeranitatea Porţii şi plata tributului. Anul următor aduce semnarea unui nou tratat, încheiat, de data aceasta, între Mihai Viteazu şi împăratul austriac Rudolf al II-lea, act ce întăreşte prevederile documentului întocmit în 1595.

Momentul realizării unirii a venit. Contextul geopolitic era favorabil. Se putea acţiona. Atât noul domn al Moldovei, Ieremia Movilă, cât şi noul principe al Transilvaniei, Andrei Bathory, înclinau către politica Regatului Poloniei, ceea ce însemna o îndepărtare de Sfânta Alianţă. În vara lui 1599, Mihai Viteazu cere încuviinţarea împăratului habsburgic, pentru a putea organiza o incursiune în Transilvania. Primind avizul favorabil al monarhului, voievodul muntean îl înfrânge pe Andrei Bathory în Bătălia de la Şelimbăr, la 28 octombrie şi intră în cetatea Alba Iulia, la 1 noiembrie 1599. Mihai Viteazu devine guvernator imperial al Transilvaniei, realizând, astfel, prima unire a acestei provincii cu Ţara Românească.

În zilele de 8 şi 9 mai a anului 1600, armata munteană învinge trupele moldo-polone conduse de domnitorul Ieremia Movilă, la Bacău, voievodul moldovean fiind alungat de pe tron. Se realizează, astfel, unirea Moldovei cu Ţara Românească şi Transilvania, fapt pentru care Mihai Viteazu se autointitulează „Io Mihai Voievod, din mila lui Dumnezeu, Domn al Ţării Româneşti şi al Ardealului şi al Moldovei”.

După cum vă prezentam la început, unirea lui Mihai Viteazul a fost una temporară, fiind văzută de istorici ca fiind, mai degrabă, un act de uniune personală. Habsburgii nu doreau să piardă controlul asupra Transilvaniei, polonezii nu erau dispuşi să cedeze Moldova, iar Ţara Românească trebuia să rămână supusă otomanilor.

Mai mut decât atât, existau presiuni din interiorul provinciilor unite, cum au fost cele ale nobililor maghiari transilvăneni, care-şi vedeau suprimate interesele. Aceştia reuşesc să-l înfrângă pe voievodul muntean în lupta de la Mirăslău (28 septembrie 1600), iar Mihai Viteazu pierde controlul asupra Transilvaniei. La scurt timp, familia Movileştilor îşi recapătă dreptul de stăpânire asupra Moldovei, iar domnul muntean este alungat de pe tron. Un alt membru al familiei Movileştilor, Simion, devine domnitor al Ţării Româneşti, iar Mihai Viteazu ia calea pribegiei.

În 1601, Mihai Viteazu întreprinde campanii de recucerire a teritoriilor pierdute, cu scopul de a reface unirea. Idealul domnului muntean era în contradicţie cu interesele împăratului Rudolf al II-lea, care dispune asasinarea voievodului. În consecinţă, la 9/10 august 1601, Mihai Viteazu este ucis de generalul Giorgio Basta în apropiere de Turda. Era înlăturată, astfel, orice tentativă de unire a provinciilor locuite de români, această acţiune fiind reluată de-abia în secolul al XIX-lea.



Dubla alegere a lui Cuza – un vid legislativ exploatat cu succes

Anul 1848. Europa este, din nou, în fierbere. Au loc numeroase revoluţii, impulsionate de ideile naţionalismului, ce se răspândesc în toate sferele societăţii. În provinciile locuite de români reapare ideea unirii, care putea fi făcută în momentul în care contextul internaţional era favorabil. Se face un prim pas: Gheorghe Bibescu desfiinţează Vama din Focşani, principalul punct vamal al Ţării Româneşti, aflat la graniţa cu Moldova.

În timpul Războiului Crimeii (1853-1856), unirea Principatelor devine un subiect de discuţie tot mai întâlnit, acţionându-se pentru realizarea dezideratului. În acest sens, un rol important a jucat propaganda unionistă, care şi-a desfăşurat activitatea îndeosebi în Franţa, deoarece împăratul Napoleon al III-lea era principalul lider politic internaţional care susţinea ideea unirii celor două Principate româneşti.

Prin încheierea Tratatului de pace de la Paris (30 martie 1856), atât Moldova cât şi Ţara Românească erau puse sub protecţia colectivă a marilor puteri europene, urmând să se constituie Divanuri ad-hoc - adunări cu rol consultativ, având misiunea de a face propuneri referitoare la concretizarea unirii Principatelor. La început, ideea unirii celor două formaţiuni statale nu a fost împărtăşită de unii boieri moldoveni, care nu doreau limitarea rolului Moldovei în cadrul viitorului stat şi, de asemenea, refuzau mutarea capitalei la Bucureşti.

La 9 august 1857, împăratul Napoleon al III-lea şi regina Victoria au o întrevedere la Osborne, în Anglia, unde discută despre o unire parţială a Principatelor, urmând a avea doi domnitori, două guverne şi două Adunări Legislative. În Moldova şi Ţara Românească au loc alegeri, în urma cărora Divanurile ad-hoc dau avizul favorabil pentru realizarea unirii.

La 19 august 1858, puterile europene, întrunite la Paris, adoptă documentul cunoscut sub numele de „Convenţia de la Paris”, al cărui punct principal îl constituie stabilirea statutului Principatelor, ca fiind unul de autonomie sub suzeranitatea Porţii şi rămânerea sub protecţia marilor puteri europene. Acest act va juca rolul unei adevărate Constituţii.

Urmează alegerile pentru Adunările Elective, în urma cărora trebuiau aleşi doi domni. Oamenii politici români s-au folosit, din nou, de contextul creat, mai mult sau mai puţin voit, de marile puteri, pentru a realiza unirea. Deoarece în textul Convenţiei nu era consemnat faptul că domnii aleşi în Principate să fie două persoane diferite, l-au ales pe liderul unionist Alexandru Ioan Cuza ca domn în Moldova, la 17 ianuarie 1859, iar la 24 ianuarie l-au ales pe Cuza ca domn şi în Ţara Românească. Prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza s-a concretizat o primă etapă în realizarea unirii celor două Principate.

De-abia acum începea greul. Unirea trebuia recunoscută de marile puteri ale Europei. În lunile aprilie-septembrie 1859 are loc o nouă conferinţă la Paris, la care Imperiul Otoman şi cel Habsburgic şi-au dat, cu greu, acordul prinvind unirea. Cu toate acestea, turcii nu au eliminat în totalitate restricţiile impuse românilor, printre care obligativitatea de a prezenta paşaportul la trecerea graniţei în Imperiul Otoman. La finalul unei alte conferinţe, organizată, de data aceasta, la Constantinopol, sultanul eliberează un firman, la 16 decembrie 1861, prin care este cunoscută, pe deplin, unirea Principatelor Române.

Prin definitivarea unirii de la 1859, statul român modern începea să prindă contur. Încă de la începutul domniei sale, Alexandru Ioan Cuza trece la punerea în aplicare a unei serii de reforme, cu implicaţii în toate domeniile de activitate. Se pun, astfel, bazele unei formaţiuni statale, care, începând cu 1866, se va numi „România”.

Ferdinand I „Întregitorul”

1866 este anul de început al domniei lui Carol I, Principele de Hohenzollern-Sigmaringen, care a domnit în ţara noastră mai mult decât oricare alt monarh: 48 de ani (până în 1914). Perioada în care acesta s-a aflat pe tron este considerată, de mulţi istorici, ca fiind una dintre cele mai prospere din istoria noastră. În timpul domniei sale a fost promulgată prima Constituţie, statul român şi-a obţinut independenţa, a fost creat Regatul României, dar au existat şi momente mai puţin plăcute, precum Răscoala ţărănească din anul 1907.

Chiar dacă unirea Principatelor într-un adevărat stat era un fapt împlinit, încă existau teritorii locuite de români aflate sub stăpânire străină: Banatul, Crişana, Maramureşul, Sătmarul, Transilvania, Basarabia şi Bucovina. Dezideratul unirii nu putea fi îndeplinit în timpul domniei lui Carol I, deoarece, în anul 1914, au avut loc două evenimente importante: pe de o parte a izbucnit Primul Război Mondial, iar pe de altă parte monarhul a murit la scurt timp după declanşarea marii conflagraţii.



Momentul a venit de-abia în anul 1918, când pe tronul Regatului României se afla succesorul lui Carol I, Ferdinand I (1914-1927). Tocmai se încheiase Primul Război Mondial, marile imperii europene începeau să se destrame, noi state începând să prindă contur. Acum era şansa românilor din Vechiul Regat să se unească cu fraţii lor de peste Carpaţi. Procesul nu era unul simplu, presupunea eforturi uriaşe, realizate pe o perioadă mai lungă de timp. S-a acţionat întocmai.

Bineînţeles că nu doar contextul geopolitic favorabil a fost cel care a permis unirea teritoriilor locuite de români în anul 1918, fiind angrenaţi în acest proces mai mulţi factori. Printre aceştia: victoriile armatei române în timpul marii conflagraţii mondiale, constituirea de adunări legislative în provinciile locuite de români, acţiunile diplomatice ale oamenilor politici din aceste provincii, votul dat de populaţia românească în favoarea realizării unirii etc. Astfel, au putut fi realizate unirea Basarabiei (27 martie 1918), a Bucovinei (15 noiembrie 1918) şi a Transilvaniei, Banatului, Maramureşului, Sătmarului şi Crişanei (1 decembrie 1918) cu Regatul României. Prin tratatele de pace semnate ulterior, Unirea a fost recunoscută de marile puteri ale Europei, momentul simbolic al definitivării acestui proces fiind încoronarea regelui Ferdinand I şi a reginei Maria ca monarhi ai României întregite, în 1922, la Alba Iulia.



Trei ani diferiţi (1600, 1859, 1918) corespunzând unor evenimente extrem de importante din istoria poporului român. Aceste trei date marchează încercările, mai mult sau mai puţin reuşite, de unire a teritoriilor locuite de strămoşii noştri. Probabil că aceste năzuinţe datează din vremuri mai îndepărtate, însă istoria a făcut ca la începutul secolului XX să realizăm ceea ce noi numim astăzi Marea Unire de la 1 decembrie 1918.

descopera.ro
Share on Google Plus

About Omae Bazooka

Stiri pe Turte