ga('require', 'GTM-5C4NZ98'); Tiganii si mineriada - Descoperă România Misterioasă , Tiganii si mineriada - Descoperă România Misterioasă


Tiganii si mineriada

Nu uitati sa distribuiti materialele care va plac, contribuiti astfel la mentinerea in viata a acestui site. Va multumim !


 Pe 14 şi 15 iunie 1990, după ce au rezolvat problema golanilor cu plete şi barbă, minerii au pătruns şi în cartierele mărginaşe ale Bucureştiului, vandalizând casele ţiganilor. Acţiunea s-a desfăşurat cu girul Poliţiei.

 Minerii aduşi de Frontul Salvării Naţionale în Capitală la 14 iunie 1990 au coborât din basculante pe străzile din cartierele în care locuiesc şi mulţi ţigani - Tei, Ferentari, Bucureştii Noi sau Rahova - şi i-au bătut pe cei care le-au părut a fi bişniţari.

 Le-au furat din case tot ce era de valoare (de la plăpumi la televizoare), iar acolo unde nu era nimic de furat, minerii au spart geamurile. Dintr-un total de aproximativ 1.300 de ostatici prinşi prin Bucureşti şi închişi în Unităţile Militare de la Măgurele sau Băneasa, peste 700 au fost ţigani. Cei mai norocoşi s-au întors acasă după câteva zile, bătuţi, plângând şi blestemând, fără să ştie prea bine ce s-a întâmplat cu ei. 

Despre Mineriada din 13-15 iunie 1990 s-a vorbit şi în termeni de „pogrom împotriva ţiganilor". Între timp, mulţi dintre ţiganii din Ferentari, Tei sau Rahova au şi uitat că a existat o Mineriadă la ei în cartier. Au rămas câţiva care se luptă cu prejudecăţile societăţii româneşti şi cu morile de vânt ale Justiţiei. Dumitru Feraru este unul dintre ei. 

 Dumitru Feraru are 54 de ani şi este şofer la o firmă de salubritate. „Îmi pare rău că nu am adus şi cartea de muncă", repetă el din cinci în cinci minute, deşi l-am crezut din prima. Munceşte „12 cu 36 pe maşina de gunoi". Într-una din cele 36 de ore libere ne-a povestit viaţa lui de la Revoluţie încoace. În 1989 era tot şofer, dar la ILUT (Întreprinderea Lucrativă de Utilaj şi Transport). Revoluţia a făcut-o de la volan. „Apar pe nişte imagini ale Pro TV-ului. Apar cu maşina în Piaţa Universităţii, în Piaţa Palatului. Să vă uitaţi! Numărul maşinii este 32-B-2423. Căram cu maşina întreprinderii alimente de la Restaurantul Novaci, din Ghencea, şi de la Hotelul Nord, până în centru, la revoluţionari. Deci am fost şi eu la Revoluţie, aşa, din maşină. N-o spun eu, o spune «sticla»", povesteşte Feraru, care nu are carnet de revoluţionar.



 Primăvara lui ‘90 tot la volan l-a prins. Tot la ILUT, conducând tot felul de maşini grele. N-a fost omul care să „facă Piaţa Universităţii". Doar o dată a tras maşina la picioarele statuii lui Rosetti, a coborât şi a aruncat şi el un ochi prin Piaţă: „Să mă uit, să văd şi eu oameni îmbrăcaţi frumos, vorbind la balcon, să aud şi eu cum cântă Paţurcă". Dar mai mult nu. 

 Feraru facea bisnita încă din primăvara anului 1990 la nivel internaţional, nu la nivel de Piaţa Universităţii. „Făcea Bulgaria" cu maşina personală, un Renault Gordini (n.r. - strămoşul Daciei 1300), vindea sticlărie, ceaune, oale, ibrice. Cumpărau bulgarii, se întorcea cu leva în buzunar să-şi crească copiii. Ba, la începutul verii lui 1990, chiar şi-a luat concediu şi a ajuns până în Germania. 

„Am plecat pe 7 iunie şi m-am întors pe 12. N-a fost bine, că era să mă omoare nişte rakeţi pe acolo". 

 „14 iunie era ultima mea zi de concediu. Era la amiază când mergeam prin Piaţa Unirii cu unchiul meu, Gheorghe Cazacu, şi cu Ilie Gae, cumnatul, cum ar veni. Veniseră şi ei în Bucureşti, de la Râmnicu Vâlcea, ca să cumpere un frigider. Ne duceam spre staţia tramvaiului 21, să ne «arunce» la Bucur Obor, ca să luăm frigiderul. La Sfântu Gheorghe ne-au văzut nişte mineri. Băteau la nişte oameni acolo, dar trăgeau cu coada ochiului la noi. Eu şi unchiul meu suntem bruneţi bine. Ne-au încercuit pe toţi trei. Unul zice: «Bă, ţiganilor, scoateţi alba-neagra!». Şi au început să ne controleze. 

La unchiul meu au găsit banii de frigider, au crezut că i-a făcut la bişniţă şi au început să-l lovească cu furtunele şi cu bâtele în cap. Unchiul a rămas lungit pe stradă, iar eu şi cumnatul meu am luat-o la fugă. Ne-au prins în faţa Magazinului Bucureşti, ne-au bătut în cap şi de aici nu mai ştiu nimic până la ora patru după amiază". 

Feraru şi cumnatul său s-au trezit într-o dubă folosită de Poliţie pentru transportul deţinuţilor. „În dubă mai erau vreo 50 de oameni, toţi în sânge, aşa. Ne-au descărcat la Măgurele. Acolo era ca în lagărele de concentrare naziste. Eu am avut ocazia să vizitez Auschwitz-ul, am văzut şi filme. Era la fel ca la Măgurele". Acolo erau deja prea mulţi oameni, iar „lotul" lui Feraru a fost trimis la Băneasa, la Şcoala de ofiţeri de Poliţie. 

 „La Băneasa am stat o noapte. Comandantul de la Băneasa era maiorul Pavel Abraham, acum general. La un moment dat a strigat «Atenţiune!». Toţi minerii din curte au luat poziţia de drepţi şi, ca nişte militari de carieră, au salutat. Nu erau mineri, sigur nu erau, că toţi aveau manichiura frumoasă, curată". A doua zi, dimineaţa, Feraru n-a mai putut suporta durerile. Era lovit la cap (avea o fisură craniană, îl mai doare şi azi, câteodată) şi era vânăt pe tot corpul. Şi pentru că nu putea face altceva, a început să urle. Un poliţist a ordonat atunci: „Luaţi ţiganul, că nu vreau să-mi moară aici!". „Şi m-au dus la Spitalul numărul 9. Am rămas internat acolo cu pază - un militar înarmat lângă patul meu. Ştiţi cum mă priveau oamenii din salon? Ca pe un criminal. Eu, cu culoarea pielii mele, şi ăla cu automatul lângă pat, vă daţi seama! Asta meritam eu după 15 ani de muncă cinstită, pe cartea de muncă? 

Spre seară, a venit un căpitan în salon, a luat paza şi mi-a zis că în cazul meu a fost vorba de un incident nefericit şi că nu sunt vinovat cu nimic. Zice: «Ăsta a fost ghinionul tău, să te afli acolo». Eu îl întrebam: «Păi şi eu ce fac acuma?». Şi mi-a aruncat peste umăr, la plecare: «Când te externează, dă-i şi tu în judecată»".

 Alături de patul de spital al lui Dumitru Feraru zăceau doi mineri, mai mult obosiţi decât răniţi. „Am schimbat două vorbe cu ei. «Ce aţi făcut, mă? Cum aţi căzut?». Zice: «Am căzut la Polivalentă şi ne-am lovit la urechi». Nu m-am luat de ei, nu le-am vorbit urât, dar le-am zis: «Bine bă, nu v-aţi gândit şi voi când aţi dat în oameni?». «Domnule, am fost aduşi şi noi...», mi-au zis. 

După un timp au venit nişte poliţişti cu nevestele minerilor internaţi şi cu încă doi mineri. Ăştia au intrat cu bâtele pe umăr în spital. M-am uitat şi eu la ei. I-au luat pe ăia doi, aşa bandajaţi, şi nimeni nu s-a opus, nici medicii, nici nimeni". 

 18 zile a stat Feraru în spital. Făcuse o semipareză de nu mai putea nici să ţuguie buzele şi să spună „aoleu, viaţă!". „Mă punea doctorul să mă strâmb şi nu ştiam de ce. Mi-am dat seama că nu puteam să mişc din gură de la bătaia ce-am luat-o. Un timp n-a ştiut nici femeia mea de mine. După două zile am reuşit să mă mişc. Am făcut rost de o monedă şi am sunat la femeie, în Rahova. O anunţaseră de la Poliţie că sunt la morgă. Şi a găsit ea acolo un mort cam de statura mea şi îmbrăcat cam ca mine. Când a văzut şi ciorapii din picioare, că avea ăla ciorapi la fel ca ai mei, a căzut jos. Cel puţin aşa a susţinut ea multă vreme". Nevasta lui Feraru s-a prăpădit între timp. 

 Lui Dumitru Feraru  îi place să vorbească numai dacă are documente  care să-i ateste spusele Feraru a luat de bună vorba militarului din spital: „Pe 27 iulie am depus o plângere la Poliţie. Am dat în judecată statul român. Statul trebuie să-mi asigure protecţia pe stradă, nu? Am acuzat şi eu preşedintele, ministrul de Interne... M-au plimbat de la Parchet la Poliţie şi invers. La un moment dat mi-au zis că nu pot să continue cercetările dacă nu aduc un act că am fost reţinut la Măgurele. Am bătut drumul până la Măgurele cu gândul să-mi dea un bon, ceva, să am la mână, că am stat două ore şi ceva la Măgurele, înainte să mă ducă la Băneasa. Şi când am ajuns la Măgurele şi le-am zis de ce am venit, m-au luat la şuturi şi mi‑au zis să plec dracului din faţa lor. După aia am făcut plângeri peste plângeri". 

În 1996 a luat fiinţă Asociaţia Victimelor Mineriadelor din România. Feraru a aderat, iar în timp a devenit unul dintre vicepreşedinţii Asociaţiei. Se ocupă de problemele ţiganilor căzuţi sub puterea hoardelor minereşti în iunie 1990. Adică alege grâul de secară: „Sunt ţigani cu cazier, cu bube multe pe cap şi pe ăia nu îi primim în Asociaţie".

 În 2009, Laura Codruţa Kövesi, procurorul general al României, i-a trimis lui Dumitru Feraru o scrisoare pe adresa din Rahova. I-a scris acolo că Ion Iliescu, Virgil Măgureanu, Mihai Chiţac, Victor Atanasie Stănculescu, minerii, poliţiştii şi, în general, toţi oamenii Mineriadei ies de sub urmărire penală. Adică nu e nimeni vinovat că, din cauza pielii sale închise, lui Feraru i-a fost spart capul cu bâta. 

Omul e revoltat, dar perfect conştient de situaţia în care se află. „Eu plec de la minus mereu, din cauza pielii. Trebuie să vin cu cartea de muncă, să vadă lumea că muncesc. Trebuie să le spun că am crescut două fete care şi ele au carte de muncă acum. Trebuie să vin cu dosarul de acte ca să mă credeţi că am fost bătut la Mineriadă. Vedeţi dumneavoastră cum e lumea asta? Eu plec mereu de la minus". 

Emanuel Valeriu a amestecat legionarii cu ţiganii ,Imnul internaţional al ţiganilor, „Gelem, gelem" (n.r. - Umblăm, umblăm), face referire şi la furia calmă şi contemplativă a poporului ţigănesc: „Am avut şi eu o familie mare/ Mi-a ucis-o Legiunile Negre/ Pe toţi i-au ucis, pe bărbaţi şi pe femei/ Între ei şi pe copilaşi/ Of, romilor, of, flăcăilor". 

Chiar dacă ţiganii şi legionarii sunt ca şoarecele şi, respectiv, pisica, în disperarea dezinformării din iunie 1990, Emanuel Valeriu, preşedintele Televiziunii Române, n-a mai ţinut cont de nimic şi i-a aşezat pe ţigani şi pe legionari într-o armată teribilă pornită să calce în picioare democraţia românească, democraţia atât de greu cucerită în decembrie 1989. 

Despre ţigani s-a spus că au vandalizat Televiziunea Română. Despre legionari, Ion Iliescu personal a afirmat că „au ridicat drapelul verde pe sediul Poliţiei Capitalei", în după amiaza agitată a zilei de 13 iunie 1990. 

Iată ce afirma Emanuel Valeriu, la 15 iunie 1990, răspunzând întrebării „Cum a fost, domnule Valeriu?", lansată de ziaristul Cristian Tudor Popescu, pe vremea aceea reporter de teren la „Adevărul": „Cum să fie... au dat năvală în biroul meu, aducându-l cu ei şi pe Alexandru Stark (n.r. - vechi reporter la TVR). În majoritate erau ţigani, puţind a alcool de trăsnea. Liderul părea a fi un mustăcios cu geacă vişinie. Au rupt firele telefoanelor şi au răsturnat birourile. Au luat de pe biroul meu un trandafir adus de fiica mea din grădina casei şi s-au năpustit cu el la fereastră urlând către cei de jos: «Ia uitaţi-vă ce-am găsit aici!»". 

Tot la 15 iunie 1990, acelaşi Valeriu (securist dovedit, care şi-a turnat colegii de la postul de radio Europa Liberă) le arăta ziariştilor români şi străini un manifest legionar: „Îi rog pe colegii mei de la cameră să filmeze acest manifest şi veţi recunoaşte alături de svastică şi însemnele Gărzii de Fier. Asemenea ameninţări am primit cu duiumul şi la sediul Televiziunii, şi la locuinţa mea".

adevarul.ro

Jocul articolului

- Alphattack -  




Share on Google Plus

About Omae Bazooka

0 comentarii:

Stiri pe Turte