ga('require', 'GTM-5C4NZ98'); De ce nu au ocupat ruşii Mănăstirea Putna - Descoperă România Misterioasă , De ce nu au ocupat ruşii Mănăstirea Putna - Descoperă România Misterioasă


De ce nu au ocupat ruşii Mănăstirea Putna


Fapte de arme înscrise în arhivele militare

Povestea pe care o veţi citi în continuare este legată de eforturile cu totul deosebite ale soldaţilor noştri, din ultimele zile ale lunii iunie şi din primele zile ale lui iulie 1940, de-a opri tăvălugul sovietic în zona de graniţă din dreptul actualului judeţ Suceava. Jurnalele de luptă ale Diviziilor 7 şi 25 Infanterie descriu atât intenţiile sovieticilor de a ocupa mai mult teritoriu decât ne luaseră deja, după răpirea Basarabiei şi Bucovinei de Nord, cât şi curajul ieşit din comun al unor ofiţeri şi ostaşi români care au încercat şi, din fericire, au reuşit să stopeze drumul ruşilor către locul sfânt al naţiei române - mormântul lui Ştefan cel Mare. Pentru posibilitatea de a vă face cunoscute aceste informaţii trebuie remarcată totala cooperare de care am beneficiat din partea Serviciului Istoric al Armatei Române.

Politica sovieticilor - pe ce puneau mâna, nu mai dădeau înapoi

Ce fel de vecin avea România la Est se poate vedea dintr-o declaraţie a unui oficial sovietic, din anii '30, când Bucureştiul şi Moscova negociau asupra unei convenţii care să definească agresiunea şi agresorul. Atunci, în cadrul întâlnirilor de la Riga, negociatorul sovietic Boris Stomaniakov se adresează omologului român, Mihail Sturdza - "niciodată URSS nu va semna cu România un tratat care să conţină cuvintele integritate, inviolabilitate, suveranitate". Este un moment dureros pe care l-am aflat acum de la profesorul Mihai Retegan, de la Factultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti. "De la 23 august 1939 până în iunie 1941 Moscova a făcut politica faptului împlinit - pe ce putea pune mâna nu mai dădea înapoi". Specialistul ne dă un alt exemplu despre intenţiile sovieticilor faţă de România, după ce ne luaseră Basarabia şi Bucovina de Nord. Serviciile secrete britanice raportau, în vara lui 1940, că o întreagă armată rusească, de tancuri, era masată în sudul Basarabiei, cu intenţia de a ocupa Dobrogea. Rusia ar fi avut astfel graniţă cu Bulgaria, în timp ce România ar fi pierdut ieşirea la Marea Neagră. Deşi nu s-a ajuns până la urmă la o asemenea situaţie, sunt consemnate, în schimb, încălcări ale noii graniţe româneşti, în iarna 1940-1941, când ruşii ocupă anumite perimetre din Delta Dunării. Sovieticii sunt respinşi de intervenţia hotărâtă a soldaţilor români.

"Bun comandant de război"

Vom urmări, prin intermediul documentelor militare, faptele de arme ale maiorului Valeriu Carp, comandantul Batalionului 3 din cadrul Regimentului 16 Infanterie, al Diviziei a 7-a. Batalionul era ariergarda Diviziei care se retrăgea din Bucovina de Nord. Se ştie despre Valeriu Carp că, în 1940, avea 43 de ani, era născut la Iaşi, căsătorit cu Margareta Coller - în 1932, şi tatăl unei fetiţe - Maria. Ofiţer de carieră, absolvent, în 1933, al Şcolii Superioare de Război, Valeriu Carp va cădea pe câmpul de luptă în vara lui 1944, la Paşcani. Se poate observa în "foaia calificativă" a maiorului Carp, din perioada 1 noiembrie 1939 - 31 octombrie 1940, o caracterizare făcută de comandantul Regimentului 16 Infanterie - "un bun comandant de război, cu calm, energie şi sânge rece".

"Parlamentări" între soldaţii români şi cei sovietici

Arhivele creionează atmosfera foarte încordată din 1940. Coloane întregi de militari români, pe o lungime de mai mulţi kilometri, se retrăgeau din Bucovina de Nord, spre noua graniţă. Militarii noştri erau, de cele mai multe ori, dezarmaţi. Comandanţii aveau nevoie de maşini pentru a se deplasa rapid, inspectând marşul forţat al trupelor. Remarcăm slăbiciunea statului român în acele momente tragice, când noi dădeam înapoi, iar sovieticii erau la un pas în urma noastră. De pildă, un ordin telefonic cere ofiţerilor Regimentului 37 Infanterie să "parlamenteze" - după cum se transmite oficial - cu şeful unităţii sovietice. Ruşii erau în spatele nostru şi noi trebuia să-i rugăm să ne lase să ne retragem, fără să ne atace prin surprindere. Un exemplu elocvent asupra modului în care sovieticii se comportă faţă de noi se petrece înainte de 29 iunie, când ai noştri se aflau încă în Bucovina de Nord, în plină retragere. Românii solicită ruşilor să nu depăşească o anumită linie, de-a lungul pârâului Ceremuş. Dar comandantul sovietic, după numai o jumătate de oră, dă ordin trupelor sale să treacă peste acel pârâu şi să ocupe satele Pătrăşeni, Mariniceni şi Gura Putilei, în care se aflau trupe româneşti.

Ruşii nu respectă nici noile graniţe



Un fapt şi mai grav se petrece în ziua de 4 iulie, când ruşii ocupă poziţii la nord de râul Suceava, pe aliniamentul Rusca - Pietroasa. Şi asta în condiţiile în care era în curs de constituire comisia română-rusă care să definitiveze linia noii frontiere. Chiar în acea zi, la ora şase dimineaţa, Compania 49 de Cercetare, din cadrul Regimentrului 48 Infanterie, raportează că "vârful Bucov nu a putut fi ocupat de trupele româneşti, pe motiv că trupele roşii au pus stăpânire pe el". Ruşii intraseră practic pe teritoriul românesc, stabilit conform noii frontiere, fără nici cea mai mică reţinere. Comandanţii români ştiau foarte bine tactica sovieticilor şi, ca urmare, atrag atenţia ostaşilor noştri că "roşii" nu se opresc din înaintare, nici măcar după ce au ajuns la graniţa cea nouă. 

Un ordin din data de 7 iulie 1940, mai degrabă ca un avertisment, al Diviziei 25 Infanterie, staţionată la Rădăuţi, este adresat soldaţilor români, pentru a fi atenţi la orice mişcare a duşmanului - "roşii au ordin să înainteze orişiunde nu există armată română în faţă". Exista deja un precedent, din ziua de 6 iulie, când 16 călăreţi sovietici pătrund la sud de noua graniţă, în satul Borodina şi arestează patru etnici germani, pe care-i vor duce apoi în teritoriul controlat de ruşi, ucigându-i. Se consemnează că atunci, pe 6 iulie, în satul Borodina nu era nici picior de soldat român. Ruşii încearcă aceeaşi strategie şi în satul Falcău. Se apropie de localitate, dar întâmpină rezistenţa românească şi, în consecinţă, se retrag. Având în vedere situaţia gravă de la noua graniţă care despărţea samavolnic nordul de sudul Bucovinei, pe data de 30 iunie se va constitui "Gruparea Tactică Putna", din care vor face parte Regimentul 37 Infanterie, Batalionul 7 Mitraliere-Divizionar şi Regimentul 8 Artilerie. Misiunea acestor militari va fi de "a închide Valea Putnei şi a interzice pătrunderea inamicului". Românii se temeau aşadar pentru soarta Mănăstirii Putna.

Ziua cea mai lungă - 1 iulie 1940

Ca ariergardă, păzind astfel spatele Diviziei 7, Batalionul 3, al maiorului Valeriu Carp, ocupă, la 1 iulie, poziţii de apărare la nord de localitatea Vicovu de Sus. Divizia se regrupase deja la sud de noua frontieră care "tăiase" Bucovina în două. Batalionul condus de maiorul Carp se află chiar pe graniţă. Informaţiile către comandanţii români veneau din minut în minut, şi nu erau deloc liniştitoare. Ruşii se apropiau ameninţător de liniile noastre. Şi mai ales în cursul nopţii, când soldaţii români observau faruri ale unor maşini de luptă care se deplasau cu repeziciune, din loc în loc. Era parcă un joc menit să-i facă pe ai noştri să stea într-o tensiune maximă. Mai mult, aşa-numiţii partizani sovietici, îmbrăcaţi în uniforme româneşti, se apropiau de poziţiile românilor şi deschideau focul. Dar, în ciuda acestei situaţii dificile, Armata a 3-a dă un ordin, la ora 22.00, pe 1 iulie 1940 - soldaţii noştri nu aveau voie să deschidă focul, chiar şi în situaţia în care ruşii încălcau înţelegerile cu ofiţerii români, în urma "parlamentărilor", şi înaintau spre poziţiile alor noştri. 

Ziua de 1 iulie se dovedeşte extrem de agitată, pentru că seara, la ora opt, "Gruparea Tactică Putna" primeşte ordinul de a-şi părăsi poziţia iniţială, de la Gura Putnei, şi a se regrupa spre diverse bifurcaţii de drumuri din zonă, "de evacuare înapoi". Cu totul altfel procedează, în aceeaşi zi, dar dimineaţă, la ora 8.30, Batalionul 3, al maiorului Carp. Aceşti soldaţi nu numai că nu se retrag, ci dimpotrivă, ocupă poziţii de apărare la nord de Vicovul de Sus, blocând şoseaua Ciudei - Vicov, la intrarea în ţară, după noua graniţă. Trebuie spus că satul Ciudei se află la mică distanţă de graniţa noastră, în Ucraina de azi. Atenţie însă - rapoartele Diviziei 7 Infanterie arată că Batalionul 3 ocupă acea poziţie "fără ordin". Cu toate acestea, maiorul Carp are grijă să-şi informeze şefii din Divizia a 7-a despre ceea ce făcuse, cu de la sine putere, împreună cu batalionul său. Un ordin pentru Batalionul 3, venit de la Divizie, tot pe 1 iulie, cere maiorului Carp să se retragă la sud de râul Suceava, în caz de atac, şi să arunce în aer podul de la Vicovul de Sus. Culmea e că, în aceeaşi zi, abia se constituise comisia româno-rusă pentru stabilirea exactă a graniţei din partea asta de ţară. Preşedinte al comisiei era un român - comandantul Brigăzii a 7-a Infanterie, colonelul Eugen Mirculescu.

Iminent atac al sovieticilor

Vor urma trei zile de foc, începând de la 1 iulie, pentru Batalionul 3, al maiorului Carp. Rapoartele oficiale ne fac să înţelegem ce s-a petrecut atunci. Se vorbeşte despre nu mai puţin de şapte "delegaţii" sovietice care vin spre Batalionul 3, cerând românilor să se retragă şi să deschidă practic şoseaua care ducea spre România. Era clar că ruşii pregăteau un atac, pentru că în noaptea de 2 spre 3 iulie, mai precis la ora 23.30, vine Ordinul 17.081, al Corpului 10 Armată, pentru unităţile masate în sudul Bucovinei, în care se spune laconic - "nu este exclus atac inamic. Podurile de peste râul Suceava să fie distruse". 

Interesant de citit : 

10 seriale despre cele Două Războaie Mondiale pe care ar trebui să le vezi

Pe data de 3 iulie, la ora nouă seara, vine Ordinul 9.028, al Corpului 10 Armată, din care deducem că ruşii erau pregătiţi să atace, folosindu-se de tancuri. Ordinul cere soldaţilor români să pregătească apărarea antitanc, să instaleze baricade pe diverse drumuri, la sud de râul Suceava, şi să mineze terenul. Vor fi "plantate" mine în dreptul podului de la Vicovul de Sus. Deşi soldaţii români aveau ordinul dat anterior, de a nu deschide focul împotriva ruşilor, se pare că Batalionul 3 al maiorului Carp, care rezista chiar pe noua noastră graniţă, la nord de Vicovul de Sus, tocmai asta a făcut. Pentru că un alt raport oficial, al Corpului 10 Armată, semnat de generalul de divizie Constantinescu, se referă la următoarele fapte - "maiorul Carp ocupă poziţie de apărare şi a oprit înaintarea trupelor sovietice şi bandele teroriste. Capii bandelor sunt capturaţi de români şi împuşcaţi pe loc".


Pază armată a Mănăstirii Putna

Este clar, după descrierea oficială a faptelor din perioada 1 - 3 iulie, că Batalionul 3 nu putea să captureze inamici decât prin luptă. Pentru faptele sale, maiorul Carp a fost citat ulterior, prin Ordin de zi, pe întreg Corpul 10 Armată. Abia pe data de 3 iulie 1940 începe să lucreze comisia mixtă de stabilire a noii graniţe. Ne întrebăm ce s-ar fi întâmplat dacă românii se retrăgeau, de pe 1 iulie, presaţi de ruşi, părăsind zona aceea, a Vicovului de Sus. Cu siguranţă că stratagema sovieticilor a fost de a "muşca" o bucată în plus din teritoriul României, înainte ca noua graniţă să fie oficial stabilită de comisia mixtă. Uitându-ne pe hartă, vedem că Putna e la mică distanţă de noua graniţă de nord. Din punctul în care rezistase Batalionul 3, la nord de Vicovul de Sus, treci, un pod peste râul Suceava, faci dreapta spre Gura Putnei, traversând în prealabil satul Bivolăria, apoi calea e deschisă, în direcţia sud, spre mănăstire.

 Că acest loc sfânt era în primejdie o dovedeşte şi faptul că în zilele acelea de restrişte este constituită o gardă specială a mănăstirii, din Plutonul 3 al Companiei 48 Cercetare. Sarcina acestor soldaţi era de a ţine sub strictă pază toate valorile lăcaşului de cult. Pe de altă parte, se ştie că ostaşii maiorului Carp au părăsit poziţia de apărare, de la nord de Vicovul de Sus, pe 4 iulie. Era ziua în care comisia pentru stabilirea graniţei de nord îşi desfăşura din plin activitatea. Bravii ostaşi ai Batalionului 3 se repliează pe aliniamentul râului Suceava, făcând joncţiunea cu Regimentul 16 Dorobanţi, care preluase, în aceeaşi zi, de la ora 16.00, conform Ordinului 35 al Diviziei a 7-a, controlul podurilor şi drumurilor din acel perimetru.

Erou de legendă în Bucovina

Faptele de arme ale maiorului Valeriu Carp sunt consemnate şi de colonelul Ioan Ambrosă, care în 1999 şi-a publicat memoriile de pe front, într-o carte intitulată "Cavaler al Ordinului Mihai Viteazul". Autorul acelor rânduri descrie, între alte pagini de eroism ale ostaşilor români din Al Doilea Război Mondial, şi modul în care maiorul Carp decide, pe propria răspundere, în 1940, să înceteze retragerea din faţa inamicului şi să reziste, conştient că la mică distanţă în spatele său se află Mănăstirea Putna. "De aici nu ne mai retragem, peste Putna nu se trece. Mergeţi la unităţi şi organizaţi-vă poziţii de apărare, şi dacă ruşii mai înaintează un pas, din ordinul meu şi pe a mea răspundere, deschideţi focul", a ordonat maiorul Carp, potrivit celor relatate de colonelul Ambrosă. Interesant este că şi în ziua de azi în satele bucovinene oamenii ştiu de un anumit moment, deşi nu se mai cunoaşte exact clipa istoriei, când românii s-au bătut cu ruşii, pe graniţa de nord.

 Oamenii tresar mai ales când aud numele Carp, făcând imediat legătura cu acele fapte glorioase. Un om de-al locului, din oraşul Suceava, pasionat de istorie, deşi e inginer electronist, Lucian Spetcu pe numele său, spune că, străbătând satele din apropierea graniţei de nord, i-a auzit pe bătrâni povestind despre zilele teribile din 1940. Tinerii ştiu şi ei povestea, pentru că au învăţat-o de la părinţii şi bunicii lor. "Lumea ştie de Valeriu Carp, chiar dacă amintirile s-au estompat. Se ştie că românii s-au luptat cu ruşii. Iar românii i-au oprit pe ruşi, care veneau spre Putna. Este o poveste care s-a transmis din generaţie în generaţie", spune Lucian. Aici, în dulcea Bucovină, Valeriu Carp a devenit erou de legendă. Din păcate, un erou de la care nu ne-a rămas nici măcar o fotografie, prin arhive, cel puţin. E şi acesta un indiciu al modului în care faptele de excepţie se "topesc" în România. Sau cum remarca, în motto-ul cărţii sale, colonelul Ambrosă - "celor ce şi-au servit cu credinţă patria, dar au fost lipsiţi de recunoştinţa ei"...

Share on Google Plus

About Omae Admin