Misterul morții lui Ciprian Porumbescu la numai 30 de ani

În primele zile de vară ale anului 1883, pe 6 iunie, Ciprian Porumbescu se stingea în casa lui din satul Stupca, după care tânjise atât de mult în toate lunile în care încercase să-şi vindece tuberculoza în Italia. Avea doar 30 de ani şi compusese prima şi una dintre cele mai frumoase operete care s-au creat în România vreodată, compusese minunata Baladă pentru vioară şi pian, „Rapsodia română” şi  „Imnul Unirii” (Pe-al nostru steag)...

Muzicianul cu destin romantic, ros de tuberculoză, bântuit de umbra unei iubiri imposibile, sensibil, visător, dintr-o familie modestă a venit pe lume într-o zi de 2 octombrie a anului 1853, la Şipotele Sucevei. E greu de spus dacă această zi i-a purtat sau nu noroc... Dat fiind faptul că i-au fost hărăziţi doar 30 de ani de viaţă, s-a năzut într-o zi cu ghinion. Altminteri însă geniul lui şi furia cu care a vrut să trăiască şi să compună l-au făcut să creeze în aceste trei decenii cât pentru o viaţă întreagă.

În primăvara lui 1882, cu doar un an înainte să moară, avea loc premiera operetei „Crai nou”, la Braşov, şi atunci, când deja timpul nu mai avea răbdare cu el, îi scria tatălui cu o intuiţie tristă, dar cu o dorinţă de viaţă care se ghiceşte în fiecare cuvânt:



„Şi astăzi, astăzi am ajuns să-mi văd dorinţa împlinită, mi-am văzut visul cu ochii, am avut aplauzele frenetice pentru opul meu, am auzit chemând sute de voci, pline de entuziasm, numele meu, m-am văzut ridicat, lăudat, măgulit, laureat. Ce să mai zic, ce să mai aştept de la viaţa mea, de la viitorul meu?”

Simţea că viaţa lui, viitorul lui se apropiau de sfârşit înainte să înceapă, că „viitorul” lui era acolo. Peste un an, tuberculoza care-l chinuia deja de mult timp avea să-l ucidă.

Destinul lui de muzician începuse cu mult timp în urmă, când, copil fiind, a ascultat pianul lui Carol Miculi, în sat la Stupca, unde părinţii lui s-au mutat curând. Ciprian a primit primele lecţii de vioară la şcoala din Ilişeşti, în satul din apropiere, şi apoi, urmând gimnaziul la Suceava, a început să studieze pianul şi orga. Aici, în satul Stupca, un sat care azi îi poartă numele, s-a aflat casa lui, locul lui cel mai drag, după care a tânjit în timpul lunilor petrecute la tratament în Italia.

Sub bolţile din curtea casei îi aducea la începutul tinereţii pe lăutarii din sat de la care încerca să înveţe cântece şi să le reproducă apoi la vioară sau la pian. De la Ilişeşti venea uneori cu ţiganca Ilinca şi cu scripcarul Urdă, care ştiau cântece populare, iar sora Mărioara îi acompania la pian.

„O! Nu vă puteţi închipui cât îmi e de dor să mă duc odată acasă! Să şed în căsuţa caldă lângă sobă, să văz prin fereastră cum cade zăpada şi să mă visez la mândra Italie, unde am petrecut atâtea zile frumoase, unde mi-am recâştigat în câtva pierduta sănătate”, le scria din Italia în februarie 1883, cu câteva zile înainte să se reîntoarcă acasă, unde avea să mai trăiască doar patru luni.

(Corespondenţa lui a fost publicată într-un volum apărut sub coordonarea Complexului Muzeal Bucovina.)

Ca şi cum ar fi avut de la început intuiţia unie morţi timpurii, copilul cel firav şi bolnăvicios, dar mereu plin de lumină şi de viaţă s-a avântat pe calea propriului destin cu un soi de disperare.

Până în 1873 a urmat la Suceava gimnaziul superior. Stătea cu chirie în încăperi mici şi pline de igrasie, la gazde prea puţin înstărite, mâncarea nu era nici ea îndestulătoare sau de cea mai bună calitate, pentru că tatăl Iraclie nu era foarte bogat. Probabil că aici i s-a strecurat tuberculoza în trup, pe când el era prea puţin atent la propria lui fiinţă şi prea mult preocupat de muzică.

Organizase formaţii vocale şi chiar un cor, exersa cu colegii pe unde putea şi dădeau apoi concerte publice, noaptea copia partituri pentru cor şi orchestră sau îşi armoniza primele compoziţii, se arunca în vâltoarea muzicii cu toată patima vârstei. Şi tot cu patimă s-a avântat şi în mişcarea patriotică de „redeşteptare a solidarităţii naţionale”, ţinând discursuri înflăcărate împotriva stăpânirii austriece.

În martie 1873, Ciprian, când a trecut cu bine examenul de maturitate, pentru el începuse deja numărătoarea inversă. Mai avea de trăit doar zece ani şi de compus toate lucrările minunate pe care le ascultăm astăzi aşa cum, odată demult, le ascultau trecătorii pe străzile Sucevei, în dreptul ferestrelor lui deschise, atunci când cânta, şi „valurile mării” în Italia, în ultimele luni de viaţă, şi chiar pe Verdi însuşi, dacă dăm crezare unor poveşti care au circulat în vremea respectivă.

Dar în 1874 o întâmplare nefericită a destinului avea să-i pecetluiască soarta. Înfiinţarea la Cernăuţi a societăţii studenţeşti „Arboroasa”, după numele vechi al Bucovinei. Ciprian i-a compus imnul, iar în ultimul an de seminar a fost ales preşedintele ei. Societatea n-a fost niciodată privită cu ochi prea buni de stăpânirea austriacă din cauza activităţilor prea intens patriotice.

Porumbescu era sufletul ei, a creat primul ei ansamblu coral, apoi un cvartet vocal, muncea cu pasiune, clipă de clipă, nu irosea nici un minut şi toate îi măcinau sănătatea şi aşa destul de şubredă. Suferea des de răceli cu febră puternică, era mereu chinuit de frisoane, dar îndată ce treceau şi-l eliberau, Ciprian o lua de la capăt. În octombrie 1877, după o telegramă trimisă la Iaşi cu ocazia manifestărilor organizate acolo în memoria domnitorului Grigore Ghica, Austro-Ungaria decide să ia atitudine împotriva acestor manifestări patriotice, iar membrii Arboroasei sunt arestaţi sub acuzaţia de înaltă trădare şi li se înscenează un proces. Numai că lui Ciprian Porumbescu cele aproape trei luni de închisoare aveau să-i fie fatale.

Era la Stupca, în casa copilăriei, când a fost arestat, şi cânta la vioară. Afară ploua mărunt, ploaie de toamnă, în luna lui octombrie. L-au urcat într-o căruţă şi l-au dus până la Cernăuţi, iar apa rece i-a pătruns prin haine. I-au dat voie să-şi ia cu el vioara şi o gramatică a limbii franceze. Temniţa s-a transformat însă pentru el în drum sigur spre mormânt. Pereţii reci şi mâncarea proastă i-au furat încă ani buni din viaţă. Tuberculoza s-a agravat iremediabil.

Rămâne însă de aici, din închisoarea unde a stat cu deţinuţi de drept comun, frumuseţea unui episod cu seninătăţi aproape biblice. Unul dintre colegii de celulă, ascultându-l cântând o doină, a izbucnit în plâns... Când a ieşit din închisoare, după unsprezece săptămâni, era deja cu moartea în piept. Se întoarce la Universitate la Cernăuţi şi apoi, cu mare greutate, pleacă să-şi împlinească visul şi să-şi continue studiile la Viena. De la Viena se întoarce la Braşov ca profesor de muzică la Gimnaziul mare românesc şi se angajează şi ca dirijor la Biserica Sf. Nicolae din Scheii Braşovului, loc mult prea rece şi înfrigurat pentru el.

Aici a compus „Crai Nou”, aici a reprezentat-o public pentru prima dată în februarie 1882, cu un succes minunat. De aici avea să plece spre Italia pentru a nu se mai întoarce în ţară decât ca să moară în luna iunie a anului următor. Cu multă încredere şi fără să accepte vreo clipă că în piept i se cuibărise tuberculoza, Ciprian se urcă în tren în gara din Braşov, plecând spre lumi mai calde.

„Acum ce e de făcut? De murit nu vreau să mor şi poate că nici n-oi să mor aşa curând, cu toate acestea starea sănătăţii mele prezente e periculoasă sau cel puţin nefavorabilă şi să intru cu ea în iarnă, şi mai rău! (...) Parcă-l văd pe tătuţa cum se întristează şi cum o fi zicând:oho, dacă-l trimet la Italia, apoi rău trebuie să mai steie cu bietul Ciprian. Dar nu-i aşa. Spre a evita pe viitor bolire mai grea, spre a întări plămânile şi a evita o tuberculoză, care uşor s-ar putea furişa, e mai bine să mă duc şi să mă restaurez, decât mai târziu, când n-a mai folosi la nimica.”

Căsuţa din Stupca şi toate amintirile din aceste locuri au plecat însă cu Ciprian în Italia. Ca şi iubirea niciodată împlinită pentru Berta Gorgon, fata pastorului evanghelic din Ilişeşti, ca şi iubirea pentru muzică şi pentru doina românească. În Între 1873 şi 1877, Ciprian Porumbescu a urmat cursurile Institutului Teologic Ortodox din Cernăuţi. Muncea mult, studia mult, iar singurele perioade de odihnă erau vacanţele petrecute vara la Stupca. Într-una din aceste luni, Ciprian a cunoscut-o pe Berta Gordon, fata pastorului evanghelic din Ilişeşti, de care s-a îndrăgostit. Familiile lor, de confesiuni diferite, nu au permis însă căsătoria, iar tatăl Bertei a încercat în permanenţă să-i îndepărteze pe cei doi tineri unul de altul, trimiţându-şi fata în străinătate.

„Numai ea singură îmi poate da curajul şi puterea de a răbda mai departe şi a duce munca începută la bun sfârşit”, scria Ciprian despre Berta, iar ea răspundea. La moartea lui, Berta îi scria Mărioarei, sora lui Ciprian:„Greu de suportat nenorocirea aceasta;mi-a nimicit tot ce am sperat şi am dorit în viaţă. Mi s-a răpit tot ce am numit noroc. (...) Roagă-te, dragă Marie, la mormântul Lui şi pentru mine. Ţie ţi-i dat să fii în apropierea Lui, tu ai putut să-i arăţi scumpului iubirea ta, prin îngrijirea jertfitoare. O, de ce n-am putut şi eu!”.

Sfârşitul şi l-a aflat la Stupca, îngrijit de Mărioara şi de tatăl Iraclie, după o primăvară cumplită pentru el, căci întoarcerea acasă din însorita Italie nu i-a priit deloc. Prea puţin a mai putut cânta Ciprian în ultimele luni de viaţă. Vioara devenise prea grea pentru el. „Pe zi ce trece mă simt tot mai slab şi mai debil. Mi-e teamă că nu mai am mult a încurca lumea.” Lua cu el taina unei iubiri imposibile şi neînţelegerea chinuitoare, fără să accepte cu adevărat boala.