ga('require', 'GTM-5C4NZ98'); Marea minciuna a „ Ungariei Mari „ - Descoperă România Misterioasă , Marea minciuna a „ Ungariei Mari „ - Descoperă România Misterioasă


Marea minciuna a „ Ungariei Mari „

Sărbătorirea de către români a centenarului realizării României Întregite, a desăvârșirii statului național unitar român în anul 1918, a stârnit vii replici din partea unor reprezentanți maghiari, potrivit cărora, Ungariei i s-a făcut o nedreptate prin hotărârile Conferinței Internaționale de Pace de la Paris de după  Primul Război Mondial. „Nedreptatea” ar fi constat în faptul că Transilvania a fost recunoscută ca aparținând de drept și de fapt României și nu Ungariei. Problema este complexă și amplă, de aceea am recurs la a reda, cât se poate de restrâns, istoricul problemei.

Privind retrospectiv de la începuturi până în secolul al XIX-lea, se constată faptul că organizarea politică și de stat maghiară a avut o evoluție fluctuantă, cu perioade indelungate în care a lipsit existența statala.

Ungurii ca etnie s-au format  în Asia Centrală, de unde, purtați de valul migrațiilor spre Vest, au ajuns în Europa. In legătură cu interesanta lor istorie să vedem ce se menționeaza în Enciclopedia ilustrata de istorie universala (FAMILY ENCYCLOPEDIA OF WORLD HISTORY, 1996, Edit. Reader’s Digest): Ungaria, țară în centrul Europei, este situată pe un spațiu ce aparținuse provinciilor romane: Panonia si Dacia. Aceste spații ale celor două provincii enunțate au fost cucerite  de triburile germanice în secolele V si VI. A urmat stăpânirea Sfântului Imperiu Romano-German, condus de Carol cel Mare. In anul 896, anul sosirii ungurilor în zonă, familia Arpad a fost nominalizată ca familie domnitoare în regiune de către urmașul lui Carol I,  anume, împăratul Arnulf. Acea nouă formațiune făcea parte din tribul maghiarilor migranți din spațiul actual al Rusiei. Cu timpul, Ungaria a devenit centrul unui puternic regat maghiar, având în componență teritorii cu populații de alte etnii, potrivit specificului acelor vremuri.



În anul 1241, cunoscuta invazie mongolă a decimat populația din zonă, și când familia [dinastia] Arpad s-a stins, la începutul secolului al XIV-lea, Coroana Regatului Maghiar a trecut în mâinile unui șir de  domnitori străini. Înaintarea Imperiului Otoman în Europa a pus în pericol țara ungurească [regatul unguresc], în special după bătălia de la Nicopole, din 1396, când Sigismund – regele Ungariei – a fost învins de turci. A urmat o perioada de liniște, după înfrângerea suferită de turci, de data aceasta, lângă Belgrad  (1456). Un nou război cu turcii, în anul 1526, la Mohacs, s-a soldat cu victoria otomană și cu un dezastru pentru Ungaria, care a fost împărțită între turci și habsburgi. Partea ocupată de turci a fost transformată în pașalâc (cunoscutul Pașalâc de la Buda),  căpătând statutul de teritoriu turcesc. În acele condiții, Transilvania a devenit principat sub suzeranitate turceasca, statut asemănător celor doua țări românești: Moldova și Muntenia (Țara Românească).

Nereușita turcilor de a cuceri Austria, respectiv pierderea bătăliei  din anul 1683, cunoscutul asediu al Vienei, soldat cu insuccesul otomanilor, a dat o noua direcție evenimentelor externe din zonă, în sensul decăderii puterii otomane și ascensiunea Rusiei, precum și consolidarea stabilității Vestului Europei. În anul 1711, prin Diploma Leopoldină, Austria și-a consolidat satutul de imperiu, incluzând Ungaria și Transilvania ca entități distincte în granițele acelui mare imperiu central-european. Într-un fel sau altul, acel statut s-a păstrat până la primul război mondial, cu consecințele lui de așezare a Europei pe baze reale a statelor aflate sub diferite imperii.

La un moment dat, revoluționarii unguri, conduși de reformatorul Lajos Kossut, au pus bazele unei republici maghiare în contextul anului 1848, dar au fost înfrânți de austrieci. A urmat constituirea Imperiului Austroungar la 1867, imperiu ce  încorpora Ungaria și alte naționalităi (teritorii) între care și Transilvania românească. Să fim expliciți, imperiul era AUSTRO-ungar, nu UNGARO-austriac. Așa că, Ungaria nu prea exista nici mică, cu atât mai puțin mare – cum susțin unii pătimași în ale maghiarismului – , ci doar o entitate etnică integrată unui imperiu, împreună cu  alte entități național-etnice, dar împodobită cu titlul de asociat-dominator.

În cadrul acelui amalgam etno-statal și politic, Transilvania și-a păstrat statutul de principat autonom, atât în timpul suzeranității turcești cât și după aceea, până la unirea cu România.



Lucrarea din care am extras cele de mai sus abordează  separat problema Transilvaniei: Stat medieval ce cuprinde depresiunea cu același nume, Banatul, Crișana si Maramureșul.

În existența sa de aproape un mileniu, Transilvania nu a fost niciodată stat independent, este adevărat, bucurându-se însă  de o largă autonomie sub autoritatea maghiară. Începând cu anul 1541, Transilvania a devenit Principat autonom  sub suzeranitate Otomană, (1541-1699), dupa care, între anii 1699-1867 s-a aflat sub stăpânire austriacă, iar din 1867 până la primul război mondial a fost încorporată Imperiului Austroungar.

Extinderea regalității maghiare, la începutul mileniului al II-lea, a afectat și Transilvania, care era organizată politico-statal în voievodate. Românii transilvăneni intraseră în istorie prin voievodatele; Crișana, condus de Menumorut; Banat, condus de Glad; voievodatul Transilvaniei, condus de Gelu. Acele voievodate au fost de la început autonome, dar  treptat au intrat sub suzeranitatea regatului maghiar, dar nu oricum. În cunoscuta cronică maghiară, Gesta Hungarorum se arată că „penru cucerirea Ardealului, le-au fost necesari ungurilor 300 de ani, timp în care ungurii au purtat lupte înverșunate cu românii, organizați în principatele lui Menumorut, Gelu și Glad”.  Se impune, de asemenea, precizarea că voievodatele amintite au intrat sub vasalitatea maghiară fără să cadă în stăpânire efectivă. În noile condiții de suzeranitate maghiară, primul voievod al întregii Transilvanii, numit de regele maghiar, a fost Leustachiu (1176) și avea atribuții administrative, juridice și militare.

Regalitatea maghiară a inițiat colonizarea sașilor și secuilor pentru consolidarea stăpânirii asupra Transilvaniei și paza frontierelor. Românii, deși majoritari ca număr, au fost treptat excluși din stările privilegiate, în urma condiționării statutului nobiliar de apartenență la confesiunea catolică (diplomele lui Ludovic de Anjou din anul 1366). O parte dintre nobilii români au acceptat maghiarizarea pentru a nu pierde privilegiile, alții au decăzut din rândul nobilimii, însă majoritatea românilor au rămas cu statutul de iobagi (țărani dependenți).

Constituirea acelui triumvirat religios, Unio Trium Nationum (1437), a cauzat o stare de fapt incorectă, îndreptată împotriva românilor ortodocși. Mai exact, în Transilvania au fost ridicate la rang superior doar trei categorii sociale privilegiate, respectiv: nobilimea maghiară, fruntașii secuilor si patriciatul săsesc.

Din punct de vedere administrativ, Transilvania a fost organizată în comitate nobiliare, scaune săsești și secuiești, precum și în districte românești.

În perioada Principatului autonom, sub suzeranitatea turcească (1541-1699)  s-a păstrat sistemul celor trei națiuni dominatoare, la care s-a adăugat, în urma răspândirii reformei religioase, și acela al celor patru religii recepte (luterană, calvină, unitariană si catolică.

Transilvania și-a păstrat autonomia internă, iar în plan extern a pendulat între otomani și habsburgi, aceștia din urmă impunându-se ca urmare a decăderii Imperiului Otoman, după războaiele din a doua jumătate a  secolului al XVII-lea. În acele condiții, Transilvania a intrat sub dominația Austriei, punct de referință fiind cunoscuta Diplomă Leopoldină (1691), socotită o adevărată constituție a Transilvaniei. A fost menținut sistemul celor „trei națiuni” și al religiilor „recepte”, cu excluderea religiei ortodoxe și a majorității românilor din viața politică. Au rămas neschimbate instituțiile administrative și judecătorești.

Înființarea Bisericii greco-catolice (1701), la initiativa  Casei Imperiale  de Habsburg, a creat condițiile apariției unei elite cultural-religioase a românilor, care au început, din secolul al XVIII-lea, lupta pentru emancipare națională.

Secolul al XIX-lea, marcat de Revoluția de la 1848 și de instituirea dualismului austroungar (1867), a făcut ca Transilvania să ajungă în responsabiliatea Ungariei în cadrul  dualismului cu pondere austriacă. De reținut însă este și următorul fapt:  capitala Imperiului era la Viena, iar împăratul Austriei era și rege la Budapesta. În această perioadă, după 1867, autoritățile maghiare au declanșat o campanie susținută de maghiarizare forțată, cu deosebire a românilor. Transilvania a fost încorporată cu forța la Austroungaria, prin ignorarea voinței localnicilor majoritari – românii.

Primul război mondial, care s-a vrut, din partea Triplei Alianțe, consacrarea stărilor de fapt de până atunci, a dus la dezmembrarea imperiului dualist, dând astfel  posibilitatea românilor din Transilvania să-și manifeste voința înăbușită de veacuri, anume aceea de a se uni cu frații de peste munți: moldoveni și munteni. Astfel, s-a reușit constituirea îndreptățită a unității de neam, teritoriu și cultură. Voința transilvănenilor a fost obiectivă și de necontestat, acel teritoriu nefiind niciodată unguresc.

 În anii 1913-1914, au avut loc tratative româno-ungare, inițiate chiar de către unguri, prin contele Tisza – primul ministru al Ungariei austriece. Onisifor Ghibu, participant la acele tratative, din partea transilvănenilor, a notat următoarele: „La început, am înregistrat cu satisfacție faptul că politicienii maghiari, cu tot spiritul lor șovin de atunci, ajunseseră să recunoască într-o oarecare măură dreptatea cauzei noastre, ei nu au avut însă tăria morală de a trage și consecințele practice care se impuneau, luând măsuri care să  asigure românilor libertatea de dezvoltare ca popor pentru a se putea ajunge astfel la o pace între cele două popoare, aflate de atâtea veacuri pe poziții opuse” (Ap. Rev. de ist. Milit., nr, 6/1992, p. 6)

În condițiile terminării Primului Război, cu urmările-i bine cunoscute, Ungaria s-a constituit mai întâi ca republică democratică, apoi, pentru un timp, sub regimul comunist a lui Bela Kun, preluată apoi de Miklos Horthy, ca stat de sine stătător, recunoscut ca atare pentru prima dată pe plan internațional. De aici rezultă adevărul potrivit căruia Ungaria trebuie să-și sărbătorească centenarul nașterii sale, nu comemorări ostentative și provocatoare la un adevăr ce nu mai trebuie demonstrat, anume că Transilvania n-a fost niciodată teritoriu maghiar. Maghiarii din Transilvania, care subscriu la astfel de teorii, trebuie să conștientizeze că sub picioarele lor, sub casele lor, peste tot, sunt oseminte dacice, apoi românești, sunt valori, relicve care susțin acel pământ, îngăduitor și suferind.

Evident, în baza celor de mai sus, precum si a multor alte mărturii se pune fireasca intrebarec: care Ungarie mare? Când și unde a existat o asemenea Ungarie, revendicată de unele minți bolnave???

Prof. dr. CONSTANTIN CLOȘCĂ
articol preluat de pe site-ul adevaruldespredaci.ro


Mari mistere ale civilizațiilor dispărute (+ Video)

Un om care judecă nu va reuși niciodată să accepte ideea că arhitectura antică, de o perfecțiune ce nu poate fi egalată de niciuna dintre tehnologiile noastre actuale, a fost realizată de oameni din epoca pietrei, în pieile goale, fără judecată și mânați doar de instinct.
Share on Google Plus

About Omae Admin