ga('require', 'GTM-5C4NZ98'); Misterul originii Valahiei si legatura cu vechile religii dacice - Descoperă România Misterioasă , Misterul originii Valahiei si legatura cu vechile religii dacice - Descoperă România Misterioasă


Misterul originii Valahiei si legatura cu vechile religii dacice


Multe mistere istorice ascunde pămîntul moldav și mai multe tăinuiește teritoriul regiunii Carpato-nistrene. Desigur, nu ne poate fi indiferentă istoria statelor înrudite cu noi istoric și etnic.

Unul dintre cele mai profunde mistere este Valahia – principatul străvechi înrudit cu cel al moldovenilor, care cîndva se întindea de la Dunăre pînă la Munții Carpați. Deosebit de interesantă și neexplorată este perioada timpurie a acestui stat. Dar astăzi vom încerca să înțelegem nu numai rădăcinile istorice ale acestui principat, dar, de asemenea, să descifrăm enigma originii primului său conducător important − Basarab cel Mare. Vom încerca să înțelegem cine și în ce mod a influențat asupra misiunii sale istorice și prin ce este atractivă această figură istorică. Potrivit surselor istorice, Basarab I - Basarab Întemeietorul ori Basarab cel Mare – domnitorul Munteniei în anii 1310/1319, Olteniei și întregii Valahii din 1330 pînă în 1352. Fiul lui Tuka-Timur, nepotul lui Jochi, strănepotul marelui cuceritor - Ginghis Han. Primul domnitor al Valahiei (Țării Românești).

Oare în realitate totul este astfel? Noi știm că Basarab era fiul unui oarecare Thocomerius (Tihomir? Tatomir? Thocomeri?). Prin urmare, cum nici istoricii Evului Mediu, dar nici cercetătorii moderni ai acestei probleme nu s-au putut pronunța exact asupra originii lui Basarab, dar, mai cu seamă, asupra originii neamului său, a provenienței tatălui său. Cel mai adesea, numele său este indicat ca Tihomir. Vom încerca să descifrăm și noi acest mister istoric.

Thocomer − fondatorul statului valah, tatăl lui Basarab. Anii de domnie (1290-1310). Pînă nu demult, în istoriografia românească erau două versiuni ale originii lui Tohtamir. Unii istorici îl identifică cu boierul bulgar pe nume Tihomir. Alți cercetători însă (Aurel Decei) tind să-l identifice cu Thocomeri (Tok-Temir), din neamul Ginghis Hanilor. Neagu Djuvara are propria viziune cu privire la problemă: el consideră că Thocomerius și Basarab sînt cumani și aduce propriul sistem de probe. Celebrul istoric britanic și expert în genealogie și cultură Laurence Gardner în cartea sa "The Lord of the Rings: The Fellowship of the Ring" (Stăpânul inelelor: Întoarcerea regelui) indică în mod direct faptul că Basarab este strănepotul lui Ginghis Han.

În legătură cu aceasta, menționăm următoarele: unii istorici și-au exprimat presupunerea că Thocomer sau Tihomir a primit puterea de la Bărbat, care este menționat în gramota regelui maghiar Laszlo IV ca succesor al lui Litovoi, voievozii înscăunați ai ungurilor în Argeș și Oltenia (a se vedea Georgescu Vlad Românii: The Romanians: A History ). Astfel, primul domnitor valah menționat în sursele scrise, a fost Litovoi (1272), care a condus pămînturile de pe ambele părți ale Munților Carpați (inclusiv o parte din Transilvania) și a refuzat să plătească tribut regelui maghiar Laszlo IV. El a fost succedat la tron de fratele său Bărbat (1285-1288). Slăbirea continuă a statului ungar și căderea dinastiei Arpad a deschis calea spre unificarea teritoriilor valahe și independența acestora față de maghiari.

Desigur, putem concluziona cu certitudine că în vremuri străvechi aici, în Țara Românească (Valahia) și ținuturile antice geto-dacice au fost identificate formațiuni protostatale. Ele au fost construite în baza sintezei valaho-slave, fapt pe care-l demonstrează numele primilor conducători: atît Litovschi, cît și Sineslav și Tihomir. O perioadă îndelungată de timp pe pămînturile valahe puteau fi observate așezări ale descendenților slavilor dunăreni. Ei trăiau în pace și prietenie cu populația valahă locală, iar în baza sintezei acestora au și apărut primele formațiuni statale, primele cnezate ale viitoarei Valahii (Țări Românești).



Noi nu sîntem de acord categoric cu ipoteza că Tihomir era de origine tătară. Aceeași părere este împărtășită și de școala istorică românească. Potrivit istoricilor români, în aceste regiunii așezările erau construite în baza dreptului comunitar valah. Potrivit legilor prevăzute în acest document de drept, conducătorii puteau fi aleși doar din rîndurile nobilimii locale. În conformitate cu această poziție, nu poate fi nici vorba despre originea tătară. Tihomir, al cărui nume, este, desigur, de origine slavă și Basarab au fost reprezentanți ai nobilimii locale.

Istoricii care insistă asupra originii sale tătărești și nogai, nu cunosc problemele istoriei religiilor și mitologiei. La prima vedere, concluziile lor par logice, dar există motive serioase pentru a respinge această poziție istorică.

Pe ce ne bazăm, susținîndu-ne poziția? Se vorbește adesea despre originea tătară a numelui Basarab. Acest nume are însă o conotație și mai veche. Numele de Basarab este legat, fără îndoială, de ideea zeilor Ași sau Asuri. "Basar" este Asur, iar "aba" înseamnă "tată". Cine sînt asurii? Vom încerca să răspundem la această întrebare. Asurii, potrivit tradiției religioase indiene, erau zeii generației mai în vîrstă. Potrivit tradiției antice, ei ar fi domnit pînă la lumea noastră, înainte de potop. Asurii în tradiția noastră religioasă păgînă sînt Așii, acei zei cărora li se închinau vechile triburi germano-scandinave. Tot acești zei erau venerați și de către strămoșii goților și geților. Așii, zei superiori ai antichității, erau analogi titanilor, aflați în confruntare cu Devașii și Zeii Olimpici. Asurilor li se închina Iranul și Midia, Scandinavia și Islanda. În general, Asurii sînt zeii generației mai în vîrstă, acei zei care le corespund cel mai bine atlanților, conducătorilor pămîntului dinaintea timpurilor noastre, în preistoria, care corespunde ciclului nostru civilizațional. Remarcăm, în acest context, că termenul "Iași" are o origine similară. "Iași" este un oraș al Așilor.

Dar avem noi oare dovezi că în această regiune se închinau Așilor-Asurilor. Astfel de dovezi există. În conformitate cu epopeile scandinave, anume din această regiune, anume din Tracia provine zeul Odin și neamul lui, acel neam de unde își trag rădăcinile genealogice cei mai mari monarhi ai Europei de Nord.

A fost în Europa de Nord un istoric cu numele Snorri Sturluson. Marea Enciclopedie Sovietică comunica despre el: "Snorri Sturluson (1178 Hvammur - 09.23.1241, Reykholt) romancier islandez și poet, din neamul Sturlunson, care s-a luptat pentru putere în prima jumătate a secolului al 13-lea. De trei ori a fost ales proclamator al legii (cea mai înaltă poziție din Islanda antică). El a fost ucis la ordinul regelui norvegian Haakon pentru neascultare. Autorul Edda celei Mici (altfel "Edda lui Sturluson") − celei mai importante surse a mitologiei nordice și poeziei scalzilor și "Heimskringla" (sau "Cercului pămîntesc") − istoria Norvegiei din cele mai vechi timpuri pînă la 1177. În această lucrare Snorri Sturluson a selectat critic din sursele scrise și orale tot ce era mai semnificativ, el a interpretat cu luciditate faptele, dar, în același timp, a urmat modul de saga narativă și cu ajutorul unor dialoguri și monologuri a creat o imagine vie a epocii". În lucrările sale, în special, în "Edda cea mica" el spune următoarele: "În apropiere de mijlocul pămîntului a fost construit un oraș, care a cucerit cea mai mare glorie. Acesta se numea Troia ...

Unul dintre regii Troiei se numea Mouton sau Mennon. Acesta era căsătorit cu fiica regelui Priam cu numele Troan. Ei au avut un fiu cu numele Thror, noi îl numim Thor. El a fost educat în Tracia la contele care se numea Loricus"(Edda cea Mică, Știința, 2005, pag. 10). Mai departe Snorri Sturluson povestește cum Thor a cotropit Tracia. Descrie o serie de descendenți ai săi, ultimul dintre care a fost Woden sau Odin. Apropo, iată răspunsul de unde provine titlul de "vodă" sau voievod și de ce acesta era atît de venerat în ținuturile noastre. Apoi, Ondin a primit o profeție, cum că numele lui este glorificat în țările din nord și a plecat într-o campanie militară. El a capturat pămînturile sașilor și Scandinavia și a creat un neam puternic de regi.

După moarte Ondin a fost zeificat. În "Saga Yngling", se spune că Odin a plecat de la est din Asgard (locașul Așilor) și a adus o nouă civilizație în țara Vanilor sau Europa - Venei, țara vienezilor și a troianului Eneia. A adus cu el cultul zeilor Ași, care au domnit în țara lui natală și au fost divinizați în noile landuri. "Unul a introdus în țara sa legile, pe care le avuseseră anterior Așii" (Saga Yngling. Omsk, 1999, pag. 83).

O ramură, care a influențat formarea tradiției Așilor la populația valahilor. Mai există și alta. Vorbim aici de influența slavă. Slavii, apropiați din cele mai vechi timpuri de iranieni, în ce privește convingerile lor religioase, urmau, de asemenea, cultul Așilor-Asurilor. Noi ținem minte cum apreciază străvechiul cronicar rus rolul lui Deva, inamicul Așilor.

În cronica rusă "Cîntec despre oastea lui Igor" se spune: "Șuieratul animalelor se apropie, plin de furie, cheamă Deva în patrulare". În acest pasaj din "Cîntec despre oastea lui Igor " este vizibilă în mod clar atitudinea față de Deva la slavii antici. Noi știm însă că în acele vremuri îndepărtate au existat doar două panteonuri pre-creștine sacre: cel al Asurilor și cel al Devașilor – Deva, inclusiv, în Iran și India. Numai că India se închina lui Deva, iar Iranul și Rusia nu. Slavii au conlucrat, în mod activ, cu populația locală și cea din Valahia, influențîndu-le viața și credințele religioase. Și pămîntul Brodnikov și Principatul Berladsk și Bolohovenii, potrivit spuselor academicianului Nicolai Mohov, au fost "precursori direcți ai statului moldovenesc" (N. Mohov. Eseuri despre istoria formării poporului moldovenesc. Chișinău, 1978. pag. 49). Ei ar fi putut influența, de asemenea, formarea Valahiei (Țării Românești).

Un alt moment important este credința bulgarilor-pomaci, care au păstrat legendele vechi tradiționale iraniene despre epoca de aur și regele Yima. Istoricul sîrb de origine croată S. Verkovici, pe banii lui Alexandru al II-lea a publicat cartea "Veda slavilor". La Congresul I Arheologic de la Moscova S. Verkovici a expus unele dintre descoperirile sale. Acest lucru a provocat reacția pozitivă a împăratului Alexandru al II-lea al Rusiei, sub auspiciile căruia a avut loc congresul. Verkovici a primit o diplomă, a fost decorat cu medalia de aur și ordinul Sf. Ana. Tot acolo el a prezentat comunității științifice materiale din cartea sa viitoare, în care demonstra rolul vechilor legende pre-creștine și credințelor din Balcani și continuitatea lor istorică și religioasă specifică.

Această continuitate confirmă preluarea pagînismului balcanic și credințelor de pînă la cele zoroastriene ale iranienilor. Slavii pomaci s-au convertit formal la Islam, dar au continuat să interpreteze vechile cîntece vedice slave, moștenite de la strămoșii lor îndepărtați. Mai tîrziu, au venit pe aceste pămînturi bogomilii, care au intrat în luptă cu ortodoxia bizantină. După înfrîngerea suferită, ei au plecat spre Vest, unde erau cunoscuți sub numele de catari și spre nord în Moldova și Valahia. Bogomilii au fost urmașii atît a pomacilor, cît și a credințelor maniheiste post-zoroastriene, unde de asemenea zeii Deva întruchipau răul, pe cînd Așii-Asurii – erau forța binelui. Aceasta este încă o dovadă a faptului că în spațiul Carpato-nistrean și în regiunea Dunării s-au păstrat credințe anti-Deva și cultul Așilor-Asurilor, care au influențat formarea Moldovei și Valahiei (Țării Românești), căci acest lucru îl confirmă nu numai numele lui Basarab, dar, de asemenea, și simbolul taurului de pe stema Moldovei. Toate acestea demonstrează prezența în regiunea noastră a vechilor tradiții precreștine a Asurilor. Rege al Asurilor, potrivit tradiției vedice indiene, a fost regele Bali, tot el fiind numit Bel, la slavi Veles-Volos, la celți Belen, la greci - Apollo, inclusiv, poate fi urmărit și în numele - Decebal. Această tradiție se observă și în etnonimul Voloh (valah).

Noi am examinat tradiția locală tracă. Ea a influențat, fără îndoială, continuitatea istorică a tradiției Așilor. Dar există și o altă influență. Rădăcinile acesteia vin de la misterele secrete ale Orientului, de la tainele Ordinului Templului, tainele cavalerilor templieri, care au fost create în timpul cruciadelor întreprinse la Ierusalim și au constituit rezultatul contactelor acestui ordin cu societățile secrete ale Palestinei, Siriei și Iranului. Toate aceste societăți au fost ordine ascunse, anti-islamice, care păstraseră secretele antice zoroastriene, în care zeii supremi erau Așii- Asurii. 

Aceste cunoștințe secrete își au originea în epoca Titanilor și a lui Prometeu. Ordinul Templului a reînviat ideile străvechi ale Asurilor și Titanilor în Europa, le-a dat un nou impuls și o nouă înțelegere, motiv pentru care a fost distrus de către autoritatea papală. Distrus, pentru că dezvăluia misterele antice ale Orientului. Cu Ordinul Templului s-a întîmplat același lucru care li se întîmplase anterior bogomililor și qatarienilor, care au respins în mod deschis cultul Devașilor-Deva, trecînd la misterele zoroastriene, deși într-o formă oarecum distorsionată, gnostică. Interdicția Ordinului Templului a avut loc în anul 1307. Liderii Ordinului au fost executați la Paris în anul 1314. În acel an Ordinul Templierilor a dispărut din tiparul istoric al Europei și lumii, nu a dispărut însă definitiv. Potrivit legendelor și cercetărilor istoricilor, mulți dintre reprezentanții Ordinului Templului au reușit să scape: o parte ascunzîndu-se în Scoția, altă parte în Epir, cineva s-a adăpostit în America, iar alții - în Europa de Est.

Astăzi mulți scriu despre rolul Ordinului Templului în formarea masoneriei în Scoția și America. Puțini știu însă de rolul acesteia în istoria regiunii noastre. Deci, după înfrîngere templierii părăsesc Franța, traversînd Veneția și Ungaria. În anul 1313 ei au fost nevoiți să plece din Veneția. În Regatul Ungar, condus de dinastia de Anjou rudele lui Filip cel Frumos, al acelui rege al Franței, care a distrus Ordinul Templului și pe care îl așteptă, de asemenea, înfrîngerea și umilința. Descendenții casei Anjou sînt coloana vertebrală a conspirației împotriva forțelor Ordinului. În octombrie 1309, Carol al II-lea de Anjou (d. în 1309), conducătorul regatului celor doua Sicilii, a ordonat arestarea tuturor templierilor din împărăția lui. Fiul său Filip, Prințul de Taranto, face același lucru. Un alt fiu al lui, Carol Robert de Anjou (1288-1342), rege al Ungariei, interzice Ordinul. Ultimul preceptor al templierilor trece în rîndurile fraternității teutonice.

În anul 1311 un decret al Papei cere de la cardinal-patriarhul Constantinopolului Patras arestarea tuturor proprietăților Ordinului Templului din Imperiul Bizantin și de pe ținuturile grecești. De ce? Pentru că anume spre aceste pămînturi s-au îndreptat cei rămași din Ordinul Cavalerilor Templieri. Timp de doi ani, toate veniturile de pe pămînturile lor le primește Gauthier de Brienne, duce de Atena. Din anul 1309 Papa Clement al V-lea înăsprește măsurile de căutare a templierilor în Dalmația, Toscana, Istria. În fruntea Serviciului de Investigare îl pune pe Jano, Arhiepiscop de Pisa. Interdictul Papei impus Veneției, i-a permis la început Ordinului să își găsească refugiul printre prietenii săi vechi, dar în anul 1313 a început reconcilierea republicii sf. Marcu cu Sfîntul Scaun. Templierii sînt nevoiți să fugă mai departe, spre est. Aici, de pe timpurile Cruciadelor aveau legături mai vechi și contacte. Astfel, la început templierii încearcă să se ascundă și să se opună, dar teroarea autorităților îi impune să se îndrepte spre pămînturile grecești. Aici, în Epir, îi acceptă dinastia greacă a Îngerilor. După căderea ei, această ramură a templierilor pleacă și mai departe spre est, prin Dubrovnik, spre pămînturile creștinismului ortodox: Bulgaria și Valahia, căci Cavalerii Templieri, pe de o parte, sînt întîmpinați aici, pe de o parte, de populația creștină, iar pe de altă parte, această populație nu era supusă Papei de la Roma, ci Vestului latin.

O altă ramură a Ordinului destrămat ne interesează nu mai puțin. Este vorba de acele rămășițe ale Templului preceptor maghiar, care fuseseră expulzate de Carol Robert de Anjou. Nepotul lui Carol de Anjou, regele celor două Sicilii, care-i exilase în anul 1309 pe toți cavalerii templieri, urmîndu-și bunicul și întreaga familie de Anjou, a început imediat să-i aresteze pe templieri în Ungaria. O parte dintre ei au fost arestați, alții au reușit să scape. Preceptorul Ungariei, iar apoi, în 1299, preceptorul Franței Gerard de Villers, a doua persoană din ordin, dispăruse încă în anul 1307. Această informație are pentru noi o mare importanță. Unde a plecat conducerea acestei preceptorii a Ordinului Templului? Aceasta s-a refugiat pe pămînturile galițiene și volîne, unde la putere se aflau oameni apropiați lor și pe care-i cunoșteau demult. În Transcarpatia s-au păstrat pînă în zilele noastre castelele Ordinului Templului. Însă după înfrîngerea trupelor Galiției în luptă cu tătarii din 1324, aceste rămășițe se ascund în Carpați, unde încep să formeze tradiția cavalerească în viitoarele principate ale Moldovei și Valahiei (Țării Românești).

Totodată, destul de neașteptat pentru toți contemporanii săi, un principat mic ca Valahia începe insistent să-și traseze cursul spre independență. Aici, la putere se afla dinastia Basarabilor. Ei au fost, în conformitate cu o versiune, urmași amestecați ai prinților slavi și valahi, care și-au păstrat voievodatele din timpurile de pînă la unguri. Potrivit unei alte versiuni, de care se conduc istoricii maghiari, bazîndu-se pe cronicile locale, această dinastie ar fi de origine polovetiană, iar rădăcinile acesteia ar putea descinde chiar la hanii mongoli ai Hoardei de Aur. Deci, a Ginghis Hanilor.

Eu sînt susținător al punctului de vedere care spune că dinastia are origini autohtone valahe-slave, căci și Sineslav și Liutov au fost principi locali, iar denumirile voievodatelor și a numelor lor ne spun că ei sînt de origine valaho-slavă. În general, de menționat că această simbioză și îmbogățirea reciprocă a diferitor popoare poate fi observată demult aici, ea purtînd o tradiție religioasă profundă. Aceste două popoare au fost unite printr-o tradiție pre-creștină comună a Dumnezeului-Bour-Veles. Deși în lumea valahă aceasta a fost transformată și a suferit ușoare mutații în baza adoptării unor idei mithraice. În mithraism taurul era, de asemenea, zeu, dar sacrificat, iar acest lucru însemna că doctrina era deja o erezie în raport cu tradiția originală a Bourului-Dumnezeu.

Iar dacă luăm în considerare vechea formare religioasă geto-dacică, păstrată în nordul și vestul regiunii Carpato-nistrene, ne putem imagina întregul tablou. Către secolul al zecelea Anonimul Bela, așa-numitul autor anonim maghiar menționează statornicită aici populația valahă. Deși, ei trăiesc în principatele lor alături de slavi. Despre ei, slavii dunăreni, ne spune și Nestor, autorul cronicii ruse "Povestirea anilor din trecut...". Dar către sfîrșitul secolului al XV-lea aici începe să se formeze o structură statală mai stabilă. Dinastia Basarabilor, descendenți ai populației locale și cnezilor locali își asumă puterea. La început acest lucru are loc sub suzeranitatea maghiară, care, desigur, e percepută negativ de către populația locală, căci și valahii, și slavii au populat aceste pămînturi încă din cele mai străvechi timpuri, înainte de maghiari, fiind mai timpurii decît aceștia. De remarcat faptul că această regiune a avut de suferit de două ori: în timpul invaziei hunilor și a tătaro-mongolilor. În anii 1241-1242 pe aceste meleaguri a trecut nepotul lui Ginghis Han - Batîi. 

Spațiul Carpato-nistrean, pămînt al păstorilor și agricultorilor pașnici, care se bazau pe micile cnezate au fost nimicite. Hoarda a distrus rămășițele așezărilor străvechi și a influențat asupra etnogenezei de mai departe. Partea de sud-est a acestor pămînturi, în general, a fost inclusă în spațiul politic al Hoardei de Aur. Mai tîrziu, devenind bastion al Hoardei lui Nogai. Hoarda de Aur a fondat aici cîteva orașe. Unele dintre ele fiind localizate de istoricii moldoveni în locurile unde se află satele Costești și Trebujeni. În anul 1300, aici, în regiunea Pruto-nistreană, s-au ciocnit trupele armate ale lui Nogai și cele ale Hanului Telebug. Nogai a fost ucis atunci, iar rămășițele armatelor lui s-au retras la Bizanț. Hoarda slăbită nu a putut rezista renașterii naționale și statale a populației din aceste zone. Bulgaria Tîrnăveană a cucerit o serie de pămînturi sudice, dar numai pentru o vreme. Secolul al XIII-lea, mai ales, sfîrșitul acestuia, a fost marcat de renașterea valahilor din Muntenia. Multe triburi valahe, supraviețuind ororilor Evului Mediu timpuriu, au început să coboare din munți și să creeze formațiunile lor protostatale. În Carpații Orientali la începutul secolului al XIV-lea existau mai mult de 400 de așezări mari ale valahilor.

În același timp, în partea de sud a acestei regiunii au loc, de asemenea, procese active de etnogeneză și renaștere. Aici erau oportunități minunate pentru dezvoltarea economiei agricole, dar și a păstoritului. Populația acestor meleaguri era faimoasă pentru hărnicie și modul de viață pașnic. Unul dintre nobili, un asociat al lui Frederic I Barbarossa, fiind în trecere pe aceste meleaguri, scria în 1190 despre "o regiune bogată, numită Valahia, situată în apropiere de... Saloniki, unde a văzut toate cele necesare pentru viață din abundență".

De menționat încă un fapt istoric. Mai spre sud, unde locuiau, de asemenea, vlahi, în anul 1185 armata bizantină suprima încă una dintre revoltele valahilor. Bizantinii au remarcat nivelul ridicat de trai în aceste ținuturi și vastele domenii de grîu. Logografii bizantini ne comunică că ei "dădeau foc snopilor de grîu". Despre un valah în Rodopi era cunoscut faptul că el deținea "domenii vaste de grîu". Valahii munteni aveau, de asemenea, turme uriașe de animale și făceau comerț cu ele în orașele din preajma Dunării și Nistrului. Produsele lor erau faimoase chiar și la Salonic și Constantinopol.

O lungă perioadă de timp această populație: atît cea slavă, cît și valahă a fost în afara coliziilor istorice. Prima mențiune despre vlahi din anul 976 aparține cronicarului bizantin G. Kedrenos și e legată de faptul că David, fratele țarului bulgar Samuil a fost ucis de niște "călători vlahi" într-un loc numit "Krasivîie dubî". Cea de a doua mențiune este din anul 980, cînd împăratul bizantin Vasile al II-lea a acordat tessalianului Niculiță "domnia asupra valahilor Eladei» - «Thema» (provincie) a Bizanțului. Aceasta includea pămînturile din nordul Greciei, cu Tesalia și Pindo. Cea mai timpurie ambiție de stat a valahilor a apărut după revoltele din anii 1066 și 1185, cunoscute sub denumirea de revolte ale Asanilor. 

Atunci a fost organizat statul valahilor și cel al bulgarilor. Așa a trecut un secol și jumătate, iar trezirea națională și tendința spre formarea propriului stat a început să se îndrepte spre nord. Dacă anterior factorul demografic principal în aceste regiuni erau slavii, acum prioritate au valahii, care după încheierea invaziilor tătare, coborînd din munți, au adus cunoștințe, tradiții interesante, un anumit capital mobil și imobil, începînd să genereze crearea voievodatelor și cnezatelor. Primele voievodate de pe aceste pămînturi erau mici. Dar ei au arătat o toleranță ridicată ca locuitori ai acestor meleaguri. De ce? Mulți istorici consideră că motivul ar fi tradiția creștină, rădăcinile sale antice. Într-adevăr, locuitorii acestei regiuni au primit foarte devreme învățătura Apostolilor, numită creștinism. Dar asupra acestei stări de lucruri a influențat, de asemenea, cultul vechi al lui Mithra, care era în curs de dezvoltare activă în perioada dominației romane.

Noi însă considerăm că baza comportamentului tolerant al populației locale au constituit-o cele mai vechi forme păstrate aici ale tradiției Veles-Asuri. Aceste doctrine religioase s-au menținut timp de epoci: de la Vechea Europă, cînd regiunea a fost cea mai progresistă din lume, căci aici a avut loc o revoluție neolitică, pînă la epoca geto-dacilor de atunci, cînd se manifestau în mod clar credințele populației locale. Acest lucru este evident din numele zeilor Gebeleizis, unde rădăcina "bel" se referă la apartenența acestui zeu la o anume bază religioasă.

Am menționat mai sus că Bel era zeu al Babilonului. Belen era zeu al celților, ei au locuit, de asemenea, aici o lungă perioadă de timp și se păstrează legendele și miturile despre Dumnezeul-Bour. Cine a fost această zeitate celtică pentru populația locală? Rozmari Ellen Guili în enciclopedia sa mistică spune: "Dumnezeul-Bour, stăpînul pădurilor, vînătorii și animalelor. El este, de asemenea, stăpînul vieții și al morții și al lumii de dincolo. El este Soarele pentru Zeița Lunii. Dumnezeul-Bour se rînduiește cu Zeița în gestionarea ciclului "naștere-moarte-renaștere". Se naște la solstițiul de iarnă. Originea Dumnezeului-Bour datează din paleolitic, mărturie a căruia este un desen, găsit în Peștera Celor Trei Frați din Ariege, Franța ... Printre zeii și creaturile legate de zeul încornorat Chernunnos, zeul celtic al fertilității, animalelor și lumii de dincolo; a lui Herne-vînătorul, fantoma Marii Britanii; Pan, zeul grec al pădurilor; Janus, zeul roman al începutului luminos. Tamuz și Damutsi, fiu-iubit- soț al Inanna și Iștar, Osiris - domnitorul egiptean al lumii de dincolo". Iar în istoria Europei păgîne, găsim următoarele sentințe referitoare la Belen "care este în primul rînd asociat cu pastoralismului. Dar, posibil ca numele său să provină de la cuvîntul "luminos", bel (limina) ... putem vedea imaginile moderne ale lui Bel cu cap de bour sau berbec" (H. Pennick, P. Jones. Istoria Europei păgîne. Sankt-Petersburg., 2000, pag. 168).

Deci, aici, în regiunea noastră, găsim una dintre cele mai vechi tradiții, dar, mai ales, tradiții europene primordiale acestora. Căci în această regiune era Dacia Hiperboreeană , cum o considera Vasile Lovinescu, tradiționalist și diplomat, care a scris sub pseudonimul Geticus. De asemenea, el confirmă gîndurile noastre cu privire la prezența în această regiune a cultului antic al Bourului, cultul Asurilor. În cartea "Dacia Hiperboreeană" puteți găsi o mulțime de informații interesante despre rolul sacru și neobișnuit al pămînturilor valahe și moldovenești, printre care se afla și cel al Basarabiei.

Astfel, această regiune a fost întotdeauna un bastion al tradițiilor neobișnuite ale Așilor și Asurilor, zeilor, similari cu titanii antici și de aceea aici ar fi putea să apară noi forme de doctrine ezoterice înrudite. Deci, așa s-a și întîmplat către secolul al XIV-lea, cînd elita valahă a început să-și creeze statalitatea sub conducerea dinastiei Basarabilor. Savantul bulgar Ivan Milkov expune în această privință, următoarele concluzii și gînduri: "Statul valahilor (Rossovalahia) în anul 1324, fondat de marele voievod (contele) Basarab I (născut în 1289, aflat la guvernare în anii 1310-1352) cu tronul la Curtea de Argeș. În surse sînt menționate asemenea variante de scriere a numelui - Bazarad sau Ivanko Bazarad. Apropo, Ivanko Basarab nu putea fi tătar, pentru că Ivan este un nume destul de creștin". Basarab I, ca și tatăl său, în documentele maghiare este numit la început, " voievodul nostru transalpin credincios", ca apoi să-i zică: "nevrednicul coroanei sfînte". Anume Basarab I a biruit în anul 1330 apropiere de Posada armata regelui ungar Carol I de Anjou. I-a învins, în opinia noastră, nu fără ajutorul cavalerilor templieri, care trecuseră de partea valahilor. De menționat, de asemenea, că stema Basarabilor este foarte asemănătoare cu stema lui Carol de Anjou, iar aici deja există influența Ordinului Templului, căci mulți templieri au plecat pe un pămînt anume din Ungaria, păstrîndu-și stemele neamului, marcate de legătura cu casa Anjou a regilor unguri.

Prin urmare, în anul 1324 a fost organizat un nou stat puternic, iar la formarea acestuia a jucat un rol important componenta neobișnuită. În opinia noastră era vorba de templieri. Anume ei i-au ajutat lui Basarab I, fiul lui Tihomir (1310-1352) să devină independent față de Posada. Bătălia de la Posada, care a avut loc la 9-12 noiembrie 1330 între trupele Regatului Ungariei, conduse de regele Carol Robert și forțele Principatelor Valahiei, conduse de Basarab cel Mare, confirmă gîndurile noastre. O mică armată a lui Basarab, constînd din cavalerie, arcași, infanteriști, țărani și păstori locali au reușit să organizeze ambuscada și să învingă armata ungară de 35 de mii în regiunea montană de la granița dintre Oltenia și Banat Severinschi. Bătălia s-a încheiat cu victoria voievodului Țării Românești și un dezastru adevărat pentru Carol Robert, punînd cruce pe planurile de expansiune spre malurile Marii Negre. A fost un punct de cotitură în politica externă a monarhiei ungare medievale.

Dar cum un stat tînăr ar putea învinge o monarhie atît de puternică ca cea din Ungaria? Răspunsul este simplu: numai datorită cavaleriei grele a cavalerilor templieri. În această luptă, experiența lor militară i-a permis tînărului stat să-i învingă pe unguri și să creeze cu adevărat propria lor statalitate. Iată unde se manifestă pe neașteptate templierii. Iată unde emigraseră ei. Iată unde pe viitor ei vor începe să construiască proiecte noi și să țintească spre noi frontiere.

Așadar, am examinat aspectele legate de formarea statalității pe pămînturile Valahiei. Vedem că au existat două componente: tradiția valahă locală, care își are obîrșia din cele mai vechi timpuri și un val nou. Acest val îl constituie plecarea unei părți a cavalerilor templieri spre est. Aici ei au creat două state, care au reușit să învingă armata coroanei maghiare a acelei dinastii, care a încercat să distrugă Ordinul Templului. Aici, în tradiția cavalerească a Templului și trebuie să fie căutate bazele statalității Valahiei și Moldovei. 

Aceste forțe au fost în măsură să mențină dorința cneazului local Basarab cel Mare, oferindu-i susținere cu cavaleria ordinului și abilități de luptă, formate în Palestina în timpul cruciadelor. Templierii i-au dat Valahiei, iar mai tîrziu și Moldovei, o parte din fondurile sale financiare, punînd o bază puternică a domniei Principatelor Valahe, creînd temelia statelor care pentru două veacuri îndelungate vor deveni grăniceri ai Europei creștine și care prin lupta și sacrificiul lor, manifestate în continuare, au avut să contribuie la crearea marii civilizații europene a Evului Mediu dezvoltat: acelei civilizații care va ilumina lumea prin învățăturile lui Copernic și Newton, Machiavelli și misteriile lui Dante, a acelei civilizații care va fi cultivată de titanii Renașterii, acelei civilizații care constituie fundamentul moralei umaniste și creștine, general umane a Timpului Nou.

sursa; noi.md

Share on Google Plus

About Omae Bazooka

Magazin Cultural Ştiinţific

Magazin Cultural Ştiinţific