ga('require', 'GTM-5C4NZ98'); Iezerele vii, fără fund, care cer cap de om. - Descopera Romania Misterioasa , Iezerele vii, fără fund, care cer cap de om. - Descopera Romania Misterioasa


Iezerele vii, fără fund, care cer cap de om.


La o "aruncătură de băţ" de Baia Mare (15 km pe DN 1C, înspre Satu Mare), pe raza comunei Cicârlău - în lunca Someşului - se află Balta Bârgăuanilor. O "scobitură" bizară, pe câmpia netedă, care se-ntinde de-a lungul râului, până dincolo de Satu Mare. O adân­citură care nu seacă niciodată, pe care nici spe­cialiştii - cu toată strădania lor - n-au izbutit s-o dre­neze pentru a reda pământul agriculturii. Balta e fă­ră fund! Un ochi de apă nefast, despre care se spu­ne că în vremuri îndepărtate a "înghiţit" satul cu ace­laşi nu­me: Bârgău.

În extremitatea nordică a Maramureşului, în Mun­ţii Gutâiului, la o altitu­dine de peste 1000 de metri, "După Piatră" - acolo unde se împreună hotarele Să­pân­ţei, Giu­leş­tiului şi Deseştiului - se găseşte un alt ochi de apă: Iezerul. Lac fără fund şi acela, e acoperit peste 80% cu un muşchi gros, de un me­tru, ca o blană moale, în care piciorul se afundă până la genunchi. Când păşeşti pe suprafaţa lui, te legeni ca pe un imens ba­lon. Din depărtare - pătura de muşchi fiind bombată la mijloc - pare a fi o pâine uriaşă, prin care - nu mai ţine minte nimeni când - s-a dus în adâncuri o nuntă în­trea­gă. Cu cai şi cu călăreţi cu tot...

În vechile credinţe din Ma­ra­mureş, atunci când râu­rile "vuiesc tare", cer cap de om. Apele (mari sau mici, curgătoare sau stătă­toare) pretind periodic jertfe uma­ne, pe care şi le iau singure. Se spune, de pildă, despre Olt, că ar cere anual un cap de om. Sau râul Dart, din dis­trictul Devonshire, din Anglia, pretinde şi el în fie­care an jertfa unei vieţi omeneşti. Apoi, chiar şi Lacul Tei din preajma Bucureştilor ar cere şi el tot o victimă anual. Someşul, mai hapsân, cere mai multe capete pe an. Râul Mara, nefiind mare, se mulţumeşte cu un cap de om o dată la şapte ani. Valea Izei îi hip­no­tizează pe oameni. Cel ce intră în ea cu picioarele se spune că moare imediat, fără să se înece. Simplul contact cu apa l-ar duce pe lu­mea de dincolo. Iezerele, în general, con­ţin în nemiş­carea lor o forţă monstru­oasă, care înghite dintr-o dată zeci de vieţi omeneşti. Aceste "lacuri" im­presionează prin tăcerea lor încre­menită şi tot ce se în­tâmplă acolo este de o im­pre­vizibilitate perfectă. Este cu desăvârşire interzis pri­vitul în ochiul unui iezer, pre­cum şi încer­ca­rea apei cu piciorul, pentru că e "apă grea", care trage omul la fund.

În copilăria mea, am cunoscut cel puţin 20 de per­soa­ne nonagenare. Câteva din ele "au bătut" chiar suta de ani. Nu le mai reţin tuturor numele de familie, po­re­clele lor, în schimb, îmi sunt limpezi în memorie şi azi: Indreiu lui Cureti, Rimu, Pupăzucă, Nicoară, Bo­şor­coaie, moş Matei, Şandoru Găvrilaşului, mo­şu' Ma­ca­rie, Nuţu lui Macovei... Erau din satul Cicârlău - aşe­zare răsfirată la poalele Secăturii, Curăturii şi Cozii Ie­pei (terminaţiile vestice ale Munţilor Maramu­re­şu­lui), pe o lungime de vreo opt kilometri. Erau frumoşi cu toţii şi ostentativ de mândri în ţinuta lor. Erau cu "toa­tă mintea", erau iscoditori, erau stăruitori şi neîn­tre­cuţi... povestitori. Toate întâmplările lumii acesteia, de la facerea ei începând, le ştiau pe de rost. Şi le rela­tau cu voluptate, pe îndelete, oricărui curios dispus să-i asculte. De la care anume dintre ei am auzit pentru în­tâia oară despre Balta Bârgăuanilor, iarăşi nu pot spu­ne. Aş cuteza, însă, fără mare greş, să afirm că am aflat povestea bălţii de la fiecare pe rând şi de la toţi deodată. Şi cum am primit-o, tot aşa o spun mai departe...

Clopotele de sub ape

Primăvară de primăvară, un ins deşirat, fără vârs­tă, cobora din tren în mica gară din Cicârlău. Singur, şi de fiecare dată în aceeaşi zi, anume într-o duminică dimineaţa. Saluta printr-o uşoară înclinare a capului pe şeful staţiei şi pe cei câţiva gură-cască aflaţi pe banca dinaintea clădirii scunde. Nu schimba o vorbă măcar, cu nici unul. Aştepta să treacă personalul, tra­versa li­niile şi se îndepărta grăbit peste câmpie. Niciodată nu a intrat în sat. Peste răzoare, o lua drept la Balta Bâr­gă­ua­nilor. Ajungea la ochiul de apă stă­­tu­tă, tivit pe mar­­gini cu mătasea broaş­­tei. Câ­teva clipe îşi arunca pri­vi­rile grave, pă­trun­zătoare, peste fos­te­le maluri ale băl­­ţii. A­poi, cu pasul, măsura locul - spa­ţiul ovoidal, în care fuseseră cuprinse mai demult undele luci­toare. Măsura în lung. Mă­sura în lat. După o pauză de-o ţigară, oco­lind ochiul de apă, măsura în dia­gonală. Cei pe care îi sa­lutase la co­borâre, de pe înălţimile tera­sa­mentului, îl urmăreau nedumiriţi. De la distanţă, în­cor­daţi, îi supra­vegheau toate mişcările.

Pe la amiază, se lungea pe dun­ga ochiu­­lui cu capul spre răsărit, cu ure­chea dreaptă lipită de pământul reavăn, într-o calmă aşteptare. Abia într-a noua primă­va­ră unul a îndrăznit să-l întrebe. A răs­puns grăbit, de parcă ar fi aşteptat să fie in­terpelat de multă vreme, cu o sigu­ranţă amară, care nu lăsa loc protestului: "Aici, pe toată suprafaţa aceasta de pă­mânt, care se cheamă Balta Bârgăua­ni­lor, a fost oarecând satul vostru şi-al meu. De-aici mă trag. Aici e rădăcina familiei noas­tre. Acesta-i motivul pentru care vin anual. Vin să verific povestea pe care o ştiu de la moşul moşului meu, înainte de a i se lua graiul, pe vremea când eram copil. 

Dum­nealui ştia de la moşu' moşu-său, care şi el, la rându-i, auzise de la ai lui. Zicea că pe locul acesta a fost în vremuri trecute satul. Pe această întin­dere a bălţii, aproape secată acum. V-amintiţi când au adus aici maşinăriile şi-au săpat reţele de şan­ţuri, prin care au dirijat apa în Someş? Au vrut să stâr­pească balta şi-apoi s-o lucreze. Şi nu le-a fost chiar za­darnică tru­da, recoltele de pe margini arătându-se ne­aş­teptat de mari, după câte am auzit. Nu s-a scurs însă toată apa în râu. A rămas ochiul acesta, chiar aici, în mijloc. Nu s-a scurs, fiindcă-i ochi de apă fără fund. A rămas, n-a secat, de­oa­rece exact aici, în acest loc, se înălţa biserica satului. Dar într-o duminică de pri­măvară, sa­tul s-a cufundat, s-a îngropat singur în mai puţin de o jumătate de ceas. Abia dacă au reuşit să fugă câţiva oameni de pe la margini. S-a dus în adân­curi întreaga aşezare, ca într-o mlaştină în care cu cât încerci să scapi căutând un loc sigur, cu atât te îngropi mai re­pede. Apoi, din mijloc, de pe locul ochiului de-acum, a în­ceput să bulbucească apa într-o fierbere ne­mai­vă­zu­tă. Apoi s-au dus la fund pen­tru totdeauna... Tot moşu' mi-a zis că-n acea zi de du­mi­nică a primă­verii, în care s-a cufundat satul, dacă te aşezi pe mar­ginea ochiului, cu capul spre răsărit, cu ure­chea lipită de pământ, poţi auzi cum bat clopotele în adâncuri şi glasuri cântând atât de frumos şi atât de tân­guitor, că-ţi vine să plângi, nu alta". În pri­mă­vara urmă­toare, deşiratul n-a mai venit. Şi nici în anii următori. Dez­văluise secretul, dar nimeni din sat nu-i călcase pe urme.

***

Abia prin anii '70, un grup de adolescenţi, de-o sea­mă cu mine, am decis, după multe şovăieli, să în­cercăm a prinde şi noi sunetele bălţii. Şi în mai multe duminici ne-am deplasat acolo, în jurul ochiului de apă. Am pro­ce­dat întocmai ca omul din poveste, li­pindu-ne urechile de pământ. Nici cel mai firav zgo­mot nu răzbătea din străfunduri... Până într-o Du­minică de Florii, când am zăbovit pe bulgării aspri, mult după căderea întune­ricului. Atunci, dintr-o dată, nişte gemete fierbinţi ne-au sfredelit la toţi timpanele. Spe­­riaţi, ne-am ridicat în grabă şi am luat-o la fugă pe că­ra­rea ce duce în sat. Alergam nebuneşte, fără să ne uităm înapoi, jurând să nu mai revenim acolo nicio­dată... Acum, doar papura înaltă şi deasă şi orăcăitul ne­­­în­tre­rupt al broaştelor pri­veghează Balta Bârgăua­ni­lor.
 
Nuntă pe fundul iezerului


 
Alexa Todorii din Deseşti avea pe la 1930, 87 de ani. Şi zicea atunci că ştie povestea Iezerului de la baba Agripa, care se stinsese din viaţă la vârsta de 115 ani, tocmai când s-a lăsat el la vatră...

Demult de tot, după îndelungi căutări, un fecior "ca bradul" de pe Mara şi-a găsit ju­mă­tatea vie­ţii sale dincolo de mun­te, în Să­pân­ţa. Înstărit fiind, ai lui au dat veste peste sate şi-au invitat multă lume la nunta tânărului. Era în Chijlegi (după sărbătorile de iarnă, când sunt dezlegate căsă­to­riile). În zorii zilei nunţii au în­stru­ţat maiestuos caii şi au gătat să­niile cu cergi ale­se, ca pentru o că­lătorie solemnă la mireasă. Fiind­că acolo, în satul ei, se cădea să aibă loc cununia re­li­gioasă. Într-o vese­lie generală, au pornit din oco­lul plin de mese în­căr­cate cu bună­tăţi care mai de care, cu călăreţii în frun­te şi pe de laturi, înainte de prân­zul cel mare. Şi au luat dealul în piept, pe scurtătură, pentru a nu ocoli pe drumul ţării, tocmai pe la Sighet. După vreo două cea­suri de mers pe la Cornu Tisei, au ajuns în vâr­­ful Pie­trei. Mai departe, pe marginea Iezerului, ţi­nând-o tot înain­te, peste încă două ore s-au aflat în ho­tarul Să­pân­ţei. De-acolo până-n sat, lunecând în­truna la vale, nu le-a luat mai mult de-un ceas.
Ca-n toate satele Maramureşului, şi nunta aceea s-a petrecut într-un ritual fără cusur. Toa­tă lumea s-a simţit minunat, săpânţeni şi deseşteni laolaltă; au în­chinat, au horit şi au jucat întreaga noapte. S-au cunos­cut şi au le­gat prietenii. Iar în mijlocul tuturora, mirii au fost cei mai fericiţi oameni de pe pă­mânt...

A doua zi au luat mireasa, i-au încărcat zestrea în trei sănii şi s-au încolonat pentru întoarcere. Tot peste munte. S-a despărţit greu fata de familie şi de sat, când lăcrimând, când râzând. Şi câteva ceasuri bune, în acor­durile muzicii, nuntaşii au mai continuat să ho­reas­­­că şi să tropotească în bătătură şi-n uliţi. Abia du­pă-amiază, în sfârşit, au dat bice cailor. Mirii în pri­­ma sanie. Călă­reţii, ca la venire, înainte şi pe de la­turi. Cu caii îmbă­taţi, însă. Ceteraşii - într-o sanie pe la mijloc, pentru a putea fi auziţi de tot alaiul. Şi exe­cutau melo­die după melodie, întocmai ca-n tim­pul nopţii, la nuntă. Băr­bă­tescu', sârba, baraboiu', coa­sa, periniţa, ar­de­lean­ca, în­vârtita. Cântece de pe­trecere. Jocu' mire­sei. Pen­tru a învinge mai uşor fri­gul şi a li se părea mai scurtă calea spre casă.

De-acum, caii ştiau singuri drumul şi nu se abă­teau din urma adâncă, îngheţată. Au ie­şit cu săniile pe Iezer cam după ujină. Se-nvăluia, e drept, ziua cu noaptea, dar în depărtare mai putea fi distins vârful Pietrei. Şi chiar Frăsineiul. Aşa că au ţi­nut-o într-acolo. Tot pe urma tăiată la venire. Cum-necum, însă, de la o vreme săniile, cu urmă cu tot, au cotit brusc înspre mijlocul Ie­ze­rului. Fără ca vreunul din nuntaşi să bage de seamă că au lăsat reperele mun­telui undeva în dreapta lor. Hăt mult!... Şi se mai spu­ne că, pe întinderea necu­prinsă - locul fiind ca "oglin­da" - petrecăreţii s-au ri­di­cat chiar în sănii şi au înce­put să tropotească înfundat. O femeie tânără, cu gâtul înalt şi subţire, acoperit de zgărzi grele de coral, în că­maşa albă, cu mijlocul strâns într-o pereche de poale largi, negre, juca singură sub ce­tera-ntâi, învă­luindu-i pe toţi cu priviri aţâţătoare. Şi în această în­ve­selire nemaipomenită, sania din frunte a ajuns pe buza ochiu­lui de apă fără fund şi s-a tot dus în adân­curi. Alu­ne­când, următoarea s-a luat după ea. Şi alta, şi alta. Cu mu­zică şi miri, cai şi călăreţi, sănii şi oa­meni - întreaga nuntă a fost înghiţită de ochiul Ieze­rului, fără ca ni­meni să-i audă, ori să-i vadă. Decât Cel de Sus...

Sania zburătoare

Cu mult înaintea acestei în­tâm­plări, însă, alţi bă­trâni po­ves­teau că, tineri şi cu­ra­joşi fiind, s-au apro­piat şi au arun­cat în ochiul de apă un lemn cu încrus­taţii pe el, legat cu o piatră, ca să meargă la fund. Lemn care a fost gă­sit după un an de zile, toc­mai la malul Mării Negre. Era cu siguranţă acelaşi lemn - cu încrus­taţiile făcute de ei pentru a-l re­cu­noaş­te. Puteau jura pe lumina ochi­­lor. Prin urmare, pântecele Ie­ze­rului comu­nica, pe de­desubt, cu alte ape şi cu marea. Nu se îndoia ni­meni. În­cu­rajaţi de poveste, ierni la rând după acea ne­­noro­ci­re, sătenii - şi mai ales neamurile celor dis­păruţi - au luat dealul piep­tiş, spre Valea Mătrăgunii. Pe-acolo aveau să iasă la supra­faţă săniile cu nuntaşii - după pre­zicerile tuturor babe­lor din împrejurimi.

Şi, cu adevărat, într-una din ierni au fost foarte aproape de împlinirea miracolului... Aşteptau cu toţii, pe Şesuri, bătând mărunt din picioare pentru a se dez­morţi, şi deodată, de unde-de neunde, o sanie sin­gură începu să coboare încet, plutind parcă pe Coasta Mă­tră­gunii, la vale, în sunet stins de zurgălăi. Pe alo­curi, stratul de omăt era atât de gros, că se îngropau de tot sania şi caii, ridicând deasupră-le un nor de zăpadă spul­­berată. Au reapărut după o vreme, la suprafaţă, într-alt vârtej de fulgi. În câteva clipe, continuând pră­vă­li­rea aceea, se puteau nimici, zdro­bindu-se în sur­pă­turile carierei din Vale. Dar ca gândul, din nă­val­nica-i coborâre, sania s-a întors brusc în loc, ţâşnind spre înăl­ţimi. Se opri în vârf. Câteva clipe rămase fixa­tă în omăt - un punct îndepărtat între alburiul no­rilor de dincolo şi stratul strălucitor care stă­pânea pretutin­deni. Apoi, s-a desprins de aco­lo într-o planare blândă, de pasăre obo­sită. Ca într-un dans filmat cu înceti­ni­to­rul, caii îşi săltau leneş copitele, bătând aerul în mare liniş­te. Ve­nind pe sus, înspre ei, de la un timp şi-au grăbit înain­ta­rea şi, cu cât se apro­piau, se întindeau din ce în ce în toate di­recţiile, până când nu au mai fost altceva de­cât o cergă imensă, plumburie, care în­tuneca tot muntele... Atâta doar a fost să fie şi gata...

În cumpăna verii, sub soarele dogoritor, pe toată în­tinderea Iezerului, până aproape de ochi, pot fi văzute nişte mogâldeţe negre mişcându-se leneş încoa­ce şi-nco­lo. Sunt femei de pe satele Marei, la cules de afine. Multe din ele nu ştiu că, dedesubtul muş­chiu­lui moale pe care cal­că, sălăşluiesc ape adânci. Iezerele vii, fără fund, care o da­tă pe an cer furioase şi lacome cap de om.

Share on Google Plus

About Omae Bazooka

CELE MAI TÂMPITE ŞTIRI