ga('require', 'GTM-5C4NZ98'); Marile migraţii in spaţiul carpato-danubiano-pontic - Descopera Romania Misterioasa , Marile migraţii in spaţiul carpato-danubiano-pontic - Descopera Romania Misterioasa


Marile migraţii in spaţiul carpato-danubiano-pontic


Referitor la episodul pătrunderii în Europa a populaţiilor barbare – fenomen ce a adus transformări şi mutaţii politico-sociale radicale - au fost avansate mai multe teorii: a migraţiilor, a invaziilor, a năvălirilor. Cea mai des uzitată în ultimul timp este cea a migraţiilor, deoarece „invazia nu este decât un aspect preliminar al unui fenomen mult mai vast […] invazia doar, fapt preponderent militar, se limitează la câţiva ani” (Lucien Musset). Termenul desemnează, în cele din urmă, ansamblul complex al mutaţiilor survenite în plan politic, militar, economic, social şi cultural ca urmare a apariţiei acestor elemente migratoare în spaţiul european.

Asupra prezentării generale a lumii barbare migratoare există un număr mare de izvoare, provenind atât de la romani cât şi de la populaţiile băştinaşe care se vor confrunta cu valurile migraţioniste. De departe, cele mai însemnate rămân, totuşi, cele de inspiraţie romană, datorită fidelităţii reprezentărilor, cât şi volumului mare de informaţii prezentate. 

Astfel, Ammianus Marcellinus prezintă valul hun, excelând în accentuarea laturii sălbatice a acestora: „Cu un fier brăzdează adânc obrajii nou născuţilor, ca să distrugă orice făgăduială de puf viitoare şi ajungând la bătrâneţe spâni şi pociţi , […] se hrănesc cu rădăcini sălbatice şi carnea crudă a primului animal ieşit în cale, pe care o încălzesc pe spinarea calului, între coapsele lor. Nu au case şi morminte. Au haine din piei de şobolan“. Sfântul Ambrozie îi considera pe aceştia ca fiind nişte duşmani lipsiţi de umanitate, Episcopul Synesius de Cyrena, numindu-i sciţi, simbol al barbariei. Salvian arăta că invazia barbarilor s-a produs din cauza păcatelor comise de romani: „Poporul saxon este crud, francii sunt perfizi, gepizii neomenoşi, hunii neruşinaţi. Dar pornirile lor rele sunt ele oare tot atât de vinovate ca ale noastre?”

Popoarele germanice îşi aveau patria de origine în regiunea aflată în Peninsula Scandinavă, de unde, după scurte popasuri în regiunea Mării Baltice, în teritoriul dintre Vistula şi Oder, precum şi pe cursul inferior şi mijlociu al Rinului, vor porni în marş spre Imperiul Roman. Tacitus, în lucrarea sa „Despre originea şi ţara germanilor”, elaborată la sfârşitul secolului I d. Hr., arăta că populaţiile germanice se împărţeau în trei grupe mari: istveonii, în regiunile vestice, ingveonii, în regiunile nordice şi herminonii, în centru şi est. 

În secolele III—V, acestea cuprindeau trei ramuri: apuseană, care includea uniunile de triburi ale francilor ― situate pe cursurile inferior şi mijlociu ale Rinului, alamanilor ― pe cursul superior al Rinului, frizilor ― în zona Olandei de astăzi, saxonilor ― pe coasta germană a Mării Nordului, anglilor ― în sudul Peninsulei Iutlanda, warnilor ― în centrul Peninsulei Iutlanda, iuţilor ― în nordul Peninsulei Iutlanda, longobarzilor ― între cursurile inferioare ale Weserului şi Elbei, marcomanilor şi quazilor ― Boemia, suabilor ― între Elba şi Oder. 

Ramura răsăriteană a acestora îi cuprindea pe heruli, rugi şi schiri situaţi în zona cursului inferior al Oderului; burgunzii, pe cursul mijlociu; vandalii, pe cel superior; gepizii, între Oder şi Vistula; goţii, în teritoriul din nordul Mării Negre. În acelaşi timp, ramura nordică a acestor popoare cuprindea danii şi suedezii situaţi cu precădere în Peninsula Scandinavică.

Goţii, originari din Peninsula Scandinavică, pornesc în secolul I d. Hr. spre regiunea din vecinătatea gurilor de vărsare a Vistulei în Marea Baltică, spre zona ce va căpăta ulterior denumirea de Gotiscandza (ţara goţilor). Spre sfârşitul secolului al II-lea, pornesc, probabil, pe la est de Vistula şi se aşează, în cele din urmă, în teritoriul situat între Nipru şi Don, în regiunea Pripetului. Aflaţi în permanentă ofensivă, în prima jumătate a secolului III d. Hr., încep atacurile asupra Imperiului Roman. 

Acestea vor culmina cu retragerea romanilor din Dacia, eveniment derulat în perioada 271-275, noul împărat Aurelianus fiind nevoit să retragă la sud de Dunăre armata şi administraţia romane.

Vizigoţii se instalează la est şi sud de Carpaţi, după anii 295 — 297 d. Hr. şi vor încheia un foedus[tratat de alianţă încheiat de romani cu barbari;] cu Constantin cel Mare, prin care acesta se va declara de acord ca, în schimbul încheierii conflictelor şi al menţinerii angajamentului apărării graniţelor imperiale de către triburile vizigote, să le plătească acestora o serie de subsidii. 

O parte a triburilor vor trece, graţie unui puternic prozelitism creştin, exercitat pe ambele maluri ale Dunării, cu permisiunea autorităţilor romane, la ritul arian, fiind influenţaţi de activitatea episcopului Wulfila, traducător al Vechiului Testament în limba goţilor. 



În contextul pericolului generat de iminenţa invaziei hune, în anul 376 d. Hr., se produce o scindare în masa triburilor vizigote, o parte dintre acestea, conduse de Fritigern, trecând în Imperiul Roman, restul, aflate sub conducerea lui Atanarich, optând pentru varianta continuării prezenţei la nord de Dunăre (Caucaland). În cele din urmă, confruntaţi cu presiunea valurilor celorlalte triburi migratoare, aceştia se văd nevoiţi să recurgă la aceeaşi soluţie, trecerea în Imperiul Roman. Vizigoţii lui Fritigern se răscoală împotriva autorităţii romane, reuşind să înfrângă trupele împăratului Valens în bătălia ce are loc sub zidurile Adrianopolelui (378). 

Urmare a dominaţiei astfel câştigate, din 382 devin foederati ai imperiului, obţinând permisiunea de a se stabili în nordul diocezei Thracia, unde beneficiază de autonomie şi organizare militară proprie. În acelaşi timp sunt scutiţi de plata taxelor şi impozitelor, primind chiar stipendii anuale, în schimbul obligaţiei de a susţine militar campaniile romane. 

În secolul V, vizigoţii lui Alaric migrează dinspre Peninsula Balcanică, trecând prin Pannonia şi Noricum, către Italia, unde jefuiesc Roma (410). Urmaşul lui, Athaulf, reuşeşte să cucerească sudul şi centrul Galiei, precum şi Spania, punând bazele unui regat vizigot ce se va dovedi unul dintre actorii importanţi în evoluţia politică a zonei.

Către mijlocul secolului al III-lea, un alt neam germanic, vandalii (victofalii, hasdingii, taifalii), venind dinspre regiunea cuprinsă între Oder şi Vistula, coboară spre centrul Germaniei de astăzi. La începutul secolului al V-lea, după o scurtă perioadă de stabilizare la nordul Dunării şi în Pannonia, pornesc spre Spania, de unde trec în Africa de Nord şi întemeiază, la rândul lor, un alt regat barbar.
Cealaltă ramură importantă a goţilor, ostrogoţii, se separă în două ramuri: una dintre acestea va opta pentru migraţia alături de vizigoţi, stabilindu-se pe Valea Dravei ca foederati ai imperiului (480) şi în Pannonia (379-401). Cea mai mare parte a ostrogoţilor, însă, vor rămâne sub dominaţia hunilor, integrându-se confederaţiei tribale organizate de către aceştia. După moartea regelui hun Attila (453), ostrogoţii pornesc spre provinciile occidentale ale Imperiului Roman, unde, conduşi de regele Theodoric, constituie, în Italia, un regat.

Gepizii, ce fac parte din acelaşi arbore germanic, se stabilesc, în a doua jumătate a secolului al IV-lea, pe cursul superior al Tisei, unde rămân până la destrămarea confederaţiei hunice, determinată de moartea lui Attila, ocupând teritoriul dintre Tisa, râurile Criş şi Mureş, de unde – graţie unei politici ofensive – reuşesc să cucerească Singidunum şi Sirmium, aceasta din urmă devenind capitala regatului, efemer ca durată, al triburilor gepide. Sfârşitul acestei entităţi se leagă de ofensiva longobarzilor (567), rămăşiţe ale triburilor gepide reuşind să se menţină până la jumătatea secolului al VII-lea, când dispar din izvoarele vremii orice referiri privind de existenţa acestei populaţii.
Longobarzii, de departe cel mai devastator popor germanic, pătrund în Pannonia în secolul VI. Pentru o scurtă perioadă de timp, vor coabita alături de triburile gepide, sfârşind prin a le înfrânge definitiv şi asimila. Sub presiunea avarilor, sunt nevoiţi să părăsească teritoriile cucerite şi se aşează în Câmpia Padului, unde întemeiază un regat.

Alături de triburile germanice, fenomenul migraţionist – ce va marca evoluţia istorică a spaţiului central european – consemnează apariţia popoarelor nomade, de stepă, venite din regiunea Asiei, tulburând, prin sălbăticia şi cruzimea de care au dat dovadă, echilibrul, destul de fragil, al zonei. Primii exponenţi ai noului val barbar sunt hunii, originari din Asia Centrala, înrudiţi cu populaţiile Hiung-Nu din arealul geografic chinez. Atacă în 376 teritoriile stăpânite de goţi în nord-estul Dunării, unde se stabilesc până în 394, când se deplasează pe cursul inferior al Dunării. Din 420 - 425, se instalează în Pannonia, unde, în timpul regelui Attila (434 - 453), devin un real factor de putere, ce va afecta stabilitatea sistemului defensiv roman.

 În timpul domniei lui Attila, relaţiile cu Imperiul Roman suferă deteriorări vizibile, concretizate într-un lung şir de raiduri de-a lungul posesiunilor romane din Balcani, hunii reuşind să ajungă chiar la Constantinopol. Ofensiva barbarilor este stopată numai datorită intervenţiei energice a papei Leon I cel Mare. Declinul expansiunii hunice este marcat de înfrângerea suferită în bătălia de pe Câmpiile Catalaunice (451), unde armatele imperiale reuşesc să repurteze o importantă victorie asupra trupelor conduse de Attila. Seria victoriilor romane continuă prin înfrângerea hunilor la Nedao (454), ce marchează sfârşitul vastei confederaţii hunice. La puţin timp după acest eveniment, o parte a populaţiei hunice rămâne definitiv în Pannonia, restul intrând fie în serviciul armatei bizantine, fie preferând întoarcerea în stepele nord-pontice. Semn al decăderii politice evidente suferite de către huni, izvoarele istorice ale veacului al VI-lea nu îi mai amintesc.

Avarii, o altă populaţie nomadă, de origine turanică, venită din sudul Lacului Baikal, ajung în stepele din nordul Mării Negre. În anul 558, cer bizantinilor să le acorde statutul de foederati, în această calitate reuşind să primească bani şi terenuri necesare colonizării, toate în schimbul susţinerii efortului militar imperial. O dovadă a fidelităţii faţă de Imperiu o constituie satisfacerea cererii adresate de Iustinian conducătorului avar, caganul Baian, de a organiza o campanie de pedepsire a triburilor slave ce jefuiseră teritoriile din sudul Dunării (559—562). În replică, Iustinian promite triburilor avare, teritoriile dintre Dunăre, Sava şi Drava, stăpânite de gepizi. Urmare a acestei stări de lucruri, avarii, aliaţi cu longobarzii, strivesc trupele gepide, preluând, totodată, întregul areal de dominaţie al formaţiunii gepide. 

În anul următor, avarii, trec la represalii împotriva foştilor aliaţi longobarzi, pe care îi determină să părăsească regiunea. Obţinând autoritatea deplină, Baian îşi stabileşte reşedinţa în centrul Pannoniei, de unde lansează atacuri împotriva Imperiului Bizantin, ajungând chiar să ameninţe regiuni precum Italia şi Thuringia. După moartea căpeteniei avare (604), caganatul intră în declin, amplificat şi de pierderea unor teritorii. 

Panta descendentă a autorităţii avare este accentuată şi de apariţia statului slav din zona Cehiei de astăzi, condus de către Samo (623). Cu toate acestea, relaţiile cu noua entitate nu vor cunoaşte deteriorări grave, avarii participând în anul 628, alături de slavi, la asedierea Constantinopolului, acesta fiind, în fapt, ultimul eveniment mai însemnat la care au participat. Caganatul este desfiinţat definitiv de către armatele france conduse de Carol cel Mare (790—796). O parte a populaţiei avare rămâne în estul Tisei, fiind eliminată, în cele din urmă, de către bulgari (803). Rămăşiţele se deplasează către regiunile caucaziene, după anul 822 dispărând definitiv din izvoarele vremii.

Share on Google Plus

About Omae Bazooka

CELE MAI TÂMPITE ŞTIRI