În tradiţia românilor, fenomenele naturale erau considerate de cele mai multe ori semne ale divinităţii menite să le atragă atenţia oamenilor că nu urmează calea cea dreaptă.
Credinţele şi superstiţiile românilor despre vânt au fost sintetizate de învăţătorul M. Lupescu, din Broşteni în numărul 8-10 din anul 1899 al revistei de folclor „Şezătoarea”.
Conform articolului respectiv, în popor se spunea că vântul este un flăcău care locuieşte în cer şi caută să se însoare, drept pentru care îşi caută periodic iubita prin lume.
„Vîntul e un flăcău frumos şi zburdalnic, a cărui locuinţă e în văzduh. El şede cu mama sa şi e neînsurat. De cînd lumea caută să se însoare şi nu mai poate. Cînd e ostenit de alergat prin lume după însurătoare, şede acasă şi-şi caută de gospodărie, şi atunci în lume e linişte; cînd îl păleşte dorul însurătoarei, iar o ie prin lume, şi atunci bate vîntul“, notează semnatarul articolului.
În zborul său agitat, flăcăul are parte de păţanii care nasc şi anumite superstiţii:
„Ori de zgîrie de parii ascuţiţi, şi de aceea nu-i bine cînd faci gard să ascuţi parii la amîndouă capetele; ori îl străpunge – îl înjunghie – cineva cu cuţitul şi de aceea nu-i bine să ne răstim la vînt cu cuţitul, că deşi ni se pare că dăm în vînt, junghiem însă un suflet de om, lăsat de D-zeu spre binele lumei. Cînd i se întîmplă ceva de rău îl lecuieşte mă-sa“
Foloase şi semne de la vânt
La capitolul foloase aduse de vânt, autorul înşiră beneficiile materiale dar şi cele spirituale. În prima categorie sunt cele pentru rodul pământului - „el poartă norii de ne aduce ploae, el mînă sloatele pe păduri şi mări de nu strică sămănăturile“), dar şi alte lucruri utile oamenilor („ne răcoreşte faţa, vara, cînd arşiţa soarelui ne pîrleşte şi ne arde, vîntul poartă corăbiile pe mări şi curăţă văzduhurile de necurăţenii şi răutăţi“).
În tradiţie, vântul este considerat un sprijin pentru sufletele oamenilor după moarte. „Vîntul suflă clopotul pus de Alexandru Machedon de-asupra dealurilor în care sînt închişi căpcînii (căpcăunii n.n.) care vor eşi la lumea de-apoi să prăpădească suflarea omenească de pe pămînt; pe aripele vîntului se urcă sufletele spre raiu ori iad, pînă de ajung la vămile văzduhului; pe aripele vîntului călătoresc zmeii şi paraleii care se luptă cu Feţi-Frumoşi şi Năzdrăvanii poveştilor. te purtau caii năzdrăvani cînd purcedeai să cauţi pe ceea ce inima ta doria“
De asemenea, vântul era considerat şi un mesager al lumii de dincolo: „Cînd vîntul suflă cu putere şi vreme multă, jeleşte un suflet care s’a spînzurat ori s’a încecat. Semnele de pe care se cunoaşte cînd are să bată vîntul sînt: Cerul roş cînd asfinţeşte soarele şi cînd visezi noaptea şerpe“
Conform credinţei populare, doar în două locuri nu ajunge să sufle vântul: „Vîntul nu bate numai în în cerul Domnului Dumnezeului nostru, în raiu, unde locuesc sufletele drepţilor şi în mormînt, unde sălăşlueşte toată suflarea, bogatul ca şi săracul, împăratul ca şi soldatul“
Vânturi bune, vânturi rele După credinţele din popor, învăţătorul M. Lupescu face şi o clasificare a tipurilor de vânt după intensitatea cu care bat. „Abureala - cînd vîntul suflă foarte încet, de ne dezmiardă faţa cu suflarea sa, aducîndu-ne mirosul florilor şi răcorindu-ne în căldura cea mare a soarelui. Abureala suflă vara şi primăvara“
„Vîntişor – cînd suflă mai tărişor, de poartă frunzele copacilor şi suflă şi suflă fulgii de pe jos“ „Vînt mare – cînd vîntul poartă cracii mai groşi ai copacilor şi suflă colbul (praful n.n.) de pe jos“ „Vîntoasă – cînd vîntul vine repede, şi puternic de rupe cracii copacilor, de strică stogurişi descopere casele“
„Furtuna – e vîntul însoţit cu ploae, trăsnete şi fulgere. El face mari stricăciuni“ „Givorniţa – e un vînt însoţit de viscol şi omăt. Givorniţei i se mai zice şi vijelie“ „Crivăţ – se zice vîntului puternic şi rece ce suflă iarna de dinspre ţara muscalilor (Rusia, n.n.) şi care însoţeşte deseori zăpada“
Vânturi stăpânite de dracul
Vârtejul, vânturile rele şi vântul trubat erau considerate la începul de secol XX cele mai periculoase forme de manifestare a naturii de care omul trebuia să se ferească.
„Vîrtejul – e un vînt ce se formează vara în vreme de secetă şi care suflă numai pe anumită porţie de loc, învîrtindu-se şi formînd nişte suluri (trombe) lungi în aer. Vîrtejurile iau cu ele diferite lucruri mai uşoare ori mai grele, după tăria cu care se formează“
Despre vârtej se spune că e un vânt stăpînit de dracul, dar se spunea că unii oameni puteau să scoată demonul din mijlocul acestui vânt. „Pe unde se vede un vîrtej este în mijlocul lui şi un necurat. Cînd dă peste cineva un vîrtej trebue să-şi facă cruce, să fugă ucigă-l crucea. Cine ştie şi are meşteşug, poate prinde pe dracu din vîrtej.
Prinderea lui se face stupind în vîrtej de 3 ori şi legînd cu un bricinariu (aţa pe care o trec ţăranii prin aţa izmenelor şi a cioarecilor/pantalonilor n.n.) 3 noduri îndesate. Cînd vîrtejul trece, rămîi cu dracul legat de bot, ca cum ai ţinea un cal de căpăstru. Atunci, de ştii cum, şi de eşti om purat în lume, îl poţi face pe dracu să te îmbogăţească, fără să fii a lui; de nu, te pîcăleşte)“
O altă credinţă era că vârtejurile pot face mult rău copiilor mici („la unii copii, dracul din vîrtej intră şi aceste suflete sînt pe vecie ale lor“) şi că se poate scăpa de acest fenomen cu semnul crucii şi să scuipi. Vânturile rele erau considerate a fi însoţite de duhuri necurate.
„Ele bat numai prin anumite locuri. Cînd peste un om dau asemenea vînturi, îl înebuneşte, îi strîmbă gura şi nasul, îl muţeşte, îl împodobeşte cu bube rele, în sfîrşit, nu scapă. Omul peste care dau vînturile rele se vîntueşte (are vîntueala, s’a vîntuit). Cînd animalele se vîntuesc, căci nici ele nu scapă de vînturile rele, apucă cîmpii şi nu le mai găseşti. Cu vînturile rele umblă mai multe ori Ielele, care fac omului multe rele – peste un om care au dat ielele se zice că l’au vîntuit Ielele. însamnă că pe cel ce să blastămă, să cadă mînia acesteor zîne rele făcătoare“
Cel mai periculos era însă vântul turbat care se spune acă suflă mult deasupra vânturilor rele.
„La vântul turbal nu ajunge decît ciocîrlia. Cînd ea dă peste vîntul acesta, se coboară jos, turbă şi dînd peste ea un cîne o mînîncă şi de la ea să umplu şi dobitoacele celelalte şi chiar omul. Vîntul turbat nu suflă niciodată pe pămînt, că de-ar sufla, numai oameni şi dobitoace turbate ai vedea“
adevarul.ro