Razboaiele dacilor pana la venirea lui Burebista (IV)

Nu uitati sa distribuiti materialele care va plac, contribuiti astfel la mentinerea in viata a acestui site. Va multumim !
CONFLICTELE GEŢILOR CU CELŢII

Cea mai amplă invazie petrecută în spaţiul carpato-danubiano-pontic în secolele III-II a.Chr. a fost fără îndoială aceea a triburilor celtice. Din ţinuturile lor iniţiale de locuire - cursurile superioare ale Rinului şi Dunării - acestea s-au extins în toate direcţiile începând din secolul al VI-lea a.Chr. şi până la începutul secolului al III-lea a.Chr., când expansiunea lor a atins punctul culminant. Triburile şi uniunile de triburi celtice au reuşit să invadeze un teritoriu imens, din insulele britanice până în Asia Mică.

Pătrunderea celţilor în spaţiul carpato-danubiano-pontic a avut loc pe mai multe direcţii, simultan sau consecutiv şi cu intensităţi diferite. Astfel, grupuri importante venite dinspre centrul Europei au invadat în cea de-a doua jumătate a secolului al IV-lea a.Chr. zonele de câmpie dintre Tisa şi Carpaţii Apuseni, scurgându-se apoi prin văile Mureşului şi Someşului în spaţiul intracarpatic, unde au ocupat terenuri mai fertile. Este posibil ca celţii pătrunşi aici să fi aparţinut puternicului grup tribal al anarţilor, aşa cum rezultă din unele texte antice mai târzii. Alte grupuri au înaintat dinspre sud, din Peninsula Balcanică. În momentul invaziei lor pe teritoriile getice amintite mai sus celţii se aflau la apogeul democraţiei militare. Buni agricultori, crescători de vite şi meşteşugari - cultura La Tène celtică a influenţat, în unele cazuri puternic, zone întinse pe continentul european -, ei erau, totodată, excelenţi luptători. Armamentul lor, făcut îndeobşte din fier, era foarte variat şi caracteristic acestei populaţii războinice.

În prima fază invaziile celţilor aveau un caracter extrem de distrugător. Deşi adeseori erau inferiori din punct de vedere numeric populaţiilor băştinaşe, ei reuşeau să le înfrângă prin atacuri fulgerătoare, soldate cu masacre, jafuri şi devastări ce aveau şi un puternic impact psihologic asupra adversarilor potenţiali. „Ei - scrie Trogus Pompeius referitor la celţi, pe care îi numeşte însă galii - sunt un neam de oameni aspri, îndrăzneţi şi războinici, care au trecut peste culmile nepătrunse ale Alpilor şi prin locuri inaccesibile din pricina frigului [... ] însuşi numele de galii inspira atâta groază încât chiar regii care nu erau atacaţi de ei le cumpărau pacea, din proprie iniţiativă, cu un preţ foarte mare” (Trogus Pompeius, XXIV,4,4-7). Dar, într-o fază ulterioară, atunci când se fixau mai îndelung pe anumite teritorii, celţii începeau să dezvolte relaţii mai paşnice cu autohtonii, cărora le impuneau plata unui tribut şi, probabil, alte obligaţii de ordin economic şi politic.

O desfăşurare asemănătoare au avut invaziile celţilor şi în teritoriile getice. Violenţa pătrunderii lor este atestată arheologic, pe de o parte, de distrugerea aşezărilor în care populaţia locală li s-a opus, iar pe de altă parte, de mormintele de luptători celţi descoperite până acum, ceea ce demonstrează că relaţiile cu geţii nu au avut în nici un caz un caracter paşnic. Mai frecvent în inventarul mormintelor apar vârfurile de lance, săbiile şi cuţitele de luptă, nu lipsesc, însă, nici coifurile, zalele, cnemidele, zăbalele, carele de luptă, pumnalele etc..

Din luptele purtate de geţi împotriva celţilor se cunosc câteva detalii despre una singură, pe care o aminteşte lapidar Trogus Pompeius: „Brennus, conducătorul galiilor, plecase în Grecia, iar cei pe care îi lăsase să apere hotarele neamului lor, ca să nu pară că numai ei stau degeaba, au înarmat cincisprezece mii de pedestraşi şi trei mii de călăreţi, au pus pe fugă trupele geţilor şi ale triballilor şi, ameninţând Macedonia, au trimis soli la rege [Antigonos Gonatas], ca să-i ofere pacea pe bani şi totodată să spioneze tabăra regelui” (Trogus Pompeius, XXV,1,2-3). Rezistenţa geţilor trebuie să fi avut însă un caracter general, desfăşurându-se în toate zonele de penetraţie celtică şi având ca principal rezultat limitarea ariei de întindere a dominaţiei acestora. Astfel, în zona sud-vestică asupra căreia celţii au exercitat o dublă presiune, dinspre nord, de pe culoarul Mureşului, şi dinspre sud-vest, uniunile de triburi getice s-au dovedit suficient de puternice pentru a-şi apăra vatra de locuire; o enclavă celtică de durată se constată arheologic doar la Aradul Nou şi în câteva puncte izolate de pătrundere a scordiscilor.

 Destul de slabă a fost prezenţa celţilor şi pe teritoriul de la vest de Olt, unde o parte din vestigiile acestei populaţii sunt datorate, cu certitudine, nu unei locuiri efective, ci schimburilor economice întreţinute ulterior. Chiar în interiorul arcului carpatic, unde şocul invaziei s-a resimţit mai violent, dominaţia celţilor nu s-a putut institui efectiv decât în zone de podiş şi câmpie, precum şi într-o singură depresiune, cea bistriţeană. Restul teritoriului intracarpatic, cuprinzând regiunile muntoase şi deluroase în întregime, părţi din podiş şi câmpie, depresiunile (cu excepţia amintită), a fost menţinut ferm de băştinaşi; triburile şi uniunile de triburi getice şi-au păstrat aici fortificaţiile din perioada anterioară şi au construit noi şi puternice cetăţi către linia de contact cu zonele ocupate de celţi.

Mai târziu, când între geţi şi celţi s-au dezvoltat relaţii de schimb, conflictele pierzându-şi din intensitate, în anumite cazuri s-a ajuns chiar la înţelegeri militare temporare spre a face faţă unor adversari comuni mai puternici. Astfel s-au petrecut, la un moment dat, lucrurile spre zonele illyre, unde geţii s-au angajat alături de scordisci în acţiuni militare împotriva romanilor. Se cunoaşte în acest sens, din relatarea lui Frontinus, un eveniment interesant din ultimul deceniu al secolului al II-lea a.Chr., când scordiscii aliaţi cu dacii au înfruntat trupele comandate de consulul Minucius Rufus, în anul 109 a.Chr.: „Fiind strâmtorat de către scordisci şi daci, care erau mai mulţi la număr, generalul Minucius Rufus l-a trimis înainte pe fratele său, şi în acelaşi timp câţiva călăreţi cu trâmbiţaşi, şi i-a poruncit ca, în clipa când va vedea angajată lupta, să apară pe neaşteptate din direcţia opusă şi să ordone ca trâmbiţaşii să sune din trâmbiţe. Deoarece răsunau culmile munţilor, s-a răspândit între duşmani impresia că au de-a face cu o mulţime imensă: îngroziţi de aceasta, au luat-o la fugă” (Frontinus, Stratagemata, II,4,3).

Pe măsură ce au acumulat forţe, triburile şi uniunile de triburi getice din zonele înconjurătoare spaţiului supus autorităţii celţilor au început să exercite asupra acestora presiuni tot mai puternice în scopul eliberării teritoriilor care le aparţinuseră. Spre sfârşitul secolului al II-lea a.Chr. se constată că enclavele celtice dispuse în teritoriul de locuire getă intracarpatic au dispărut - fie lichidate prin violenţă, fie asimilate de populaţia autohtonă, în schimb, dominaţia celtă s-a prelungit în zonele dace mai îndepărtate de la vest şi nord-vest, precum şi la sud de Dunăre, de unde triburile boiilor, tauriscilor, scordiscilor etc., efectuau dese incursiuni şi în alte ţinuturi. Lichidarea primejdiei pe care o reprezentau acestea a devenit posibilă în prima jumătate a secolului I a.Chr., când unificarea politică a geţilor sub conducerea regelui Burebista a asigurat concentrarea unui potenţial militar superior celui deţinut de adversari.



PREZENŢA MILITARĂ GETICĂ ÎN DOBROGEA

Concomitent cu invaziile celte, spaţiul carpato-danubiano-pontic a cunoscut în secolele IV-II a.Chr. şi o recrudescenţă a invaziilor dinspre est şi nord-est, datorită, pe de o parte, presiunilor scitice târzii, iar pe de altă parte, înaintării treptate a bastarnilor şi, ulterior, extinderii autorităţii Regatului Bosporan asupra litoralului vest-pontic. Spre sfârşitul secolului al III-lea şi în cea mai mare parte a secolului al II-lea a.Chr. prezenţa unei enclave scitice este atestată în zona cuprinsă între Callatis şi Odessos (Varna). Se cunosc, din emisiuni monetare, numele unor „regi” sciţi care au vieţuit în această zonă, ca Ailios, Sariakes, Kanites, Akrosas, Tanusa, Charaspes. Cetăţile greceşti au fost nevoite să-şi cumpere liniştea, ca de obicei, plătind primejdiosului lor vecin un tribut (phoros), dar nu au lipsit nici momentele de încordare şi confruntări armate.

Intervenţia geţilor în viaţa cetăţilor greceşti, în raporturile dintre acestea şi în conflictele pe care ele le-au avut cu alţi adversari - de exemplu, cu tracii - a fost destul de puternică. Mai întâi, pentru că teritoriul dintre Dunăre şi mare a continuat să fie dens locuit de geţi, care, organizaţi în entităţi social-politice durabile, au rămas stăpâni pe teritoriile lor în pofida repetatelor invazii străine. Apoi pentru că, aspirând firesc să menţină unitatea cu locuitorii de aceeaşi etnie sud-dunăreni şi să controleze, în consecinţă, litoralul maritim pe care se aflau implantate polisurile greceşti, geţii ce locuiau pe partea stângă a fluviului şi-au intensificat presiunile, continuând astfel tendinţele evidente încă din epoca lui Dromichaites.

Tocmai această realitate se reflectă într-o inscripţie datând de la mijlocul secolului al III-lea a.Chr., care aminteşte de „o ambasadă” trimisă de Histria la Zalmodegikos, căpetenia unei formaţiuni getice din nordul sau nord-vestul teritoriului dintre fluviu şi mare. Solii histrieni au tratat cu Zalmodegikos problema repatrierii unui număr de 60 de ostatici. Rezultă limpede că în schimbul unui phoros şi al altor obligaţii asumate de histrieni, aceştia obţinuseră garantarea exploatării principalelor surse de venituri - pescuitul în apele fluviului şi practicarea agriculturii pe ogoarele din teritoriul ce aparţinea oraşului.

La sfârşitul secolului al III-lea - începutul secolului al II-lea a.Chr. un rege get din stânga Dunării (poate din Câmpia Română) - Rhemaxos - controla statornic polisurile greceşti, asumându-şi în fapt rolul de protector al lor. Sprijinul militar acordat de el s-a dovedit în unele împrejurări decisiv pentru salvarea cetăţilor greceşti de ameninţările unor adversari mai puternici. Astfel, la un moment dat Histria şi Bizone (Cavarna) - ca şi alte polisuri de pe litoralul Pontului Euxin locuit de geţi - au avut mult de suferit de pe urma unei oşti trace venite dinspre sud, sub conducerea lui Zoltes, care întreprindea repetate incursiuni pe teritoriul lor. Până la urmă, locuitorii din Histria s-au decis să reziste cu armele, alegându-l pe Agathocles fiul lui Antiphilos comandant cu depline puteri al teritoriului. În fruntea unui detaşament de „oşteni voluntari dintre cetăţenii şi barbarii adăpostiţi în cetate”, acesta „a păzit ogoarele şi turmele şi grânele” până la sosirea ajutorului solicitat, între timp, lui Rhemaxos. Iniţial regele get a pus la dispoziţia Histriei 100 de călăreţi; dar, „când tracii au căzut în număr mare asupra străjerilor din Histria, iar aceştia - de frică - au fugit pe celălalt mal, lăsând teritoriul (cetăţii) fără pază”, fiul regelui Rhemaxos, solicitat insistent de greci, a sporit efectivul călăreţilor geţi la 600. Detaşamentul get a alungat corpul de oaste tracă şi a redat liniştea cetăţii Histria.

Razboaiele dacilor pana la venirea lui Burebista (V). Ultimul episod.

Razboaiele dacilor pana la venirea lui Burebista (IV) 

Razboaiele dacilor pana la venirea lui Burebista (III) 

Razboaiele dacilor pana la venirea lui Burebista (II) 

Razboaiele dacilor pana la venirea lui Burebista (I) 
Share on Google Plus

About Omae Bazooka