"Sute de ani s-au batut romanii, turcii si rusii ca sa cucereasca frumoasa cetate de la gurile Dunarii. Soliman Magnificul, Mehmet al II-lea Fatih, Ioan Voda cel Cumplit sau Mihai Viteazul, precum si nesfarsite detasamente de soldati trimisi de tarii rusi, au asediat zile si nopti strasnica fortificatie construita de otomani, pe ruinele unei cetati dacice “in care fac un comert mai mult decat in toate orasele tarii”, dupa cum spune un cronicar bizantin.
In 1828, dupa ultimul asediu sangeros, rusii au hotarat sa faca una cu pamantul citadela Brailei. Voiau sa se asigure ca nu va mai fi nevoie sa o recucereasca iar si iar. Trei mii de salahori s-au chinuit din greu, timp de aproape trei ani de zile, ca sa distruga totul. Din ceea ce azi ar fi putut fi o cetate medievala la fel de frumoasa ca aceea a Sighisoarei, nu au mai ramas decat tunelurile subterane secrete folosite pentru alimentarea cu provizii si cu munitie a cetatii. Roase de timp si de apele subterane, tunelurile au inceput sa cedeze la inceputul secolului XX.
Alertate de oamenii ale caror case se naruiau, autoritatile comuniste au comandat un amplu studiu Institutului de Geologie al Academiei. Astfel a fost reperata, la adevarata sa dimensiune, reteaua subterana care impanzea vechea cetate a Brailei. Tunelurile au fost imediat astupate, la heirup, adesea cu materiale improprii unei conservari de calitate. Ici-colo, cate o familie a reusit sa mai salveze cate o hruba, cum le spun localnicii bucatilor de tunel de sub casele lor. Din loc in loc, cateva guri de tunel au iesit afara, in diverse spatii verzi din oras, infierbantand, in deceniile trecute, imaginatia si pofta de aventura a copiilor.
Frumoasa ingropata in zid
Multe grozavii s-au intamplat in vechile tuneluri subterane ale Brailei, dar nici una mai cutremuratoare decat cea petrecuta in hruba de sub vila bogatasului grec Nicolachi Mavrocordulas, mare exportator de grane. Amator de vanatoare prin Baltile Brailei, Nicolachi a innoptat, intr-o iarna geroasa, la casa unor tarani. Acolo avea sa o cunoasca pe frumoasa Voica. S-a indragostit nebuneste de ea si nu s-a dat dus pana nu a cumparat-o de la tatal ei, pentru a o lua de nevasta. Povestea, de care se infioara si acum brailenii mai in varsta, spune ca negustorul, nebun de gelozie, si-ar fi ucis tanara sotie, care il inselase. Intreaga Braila a vuit la disparitia Voicai inca multi ani dupa ce boierul Nicolachi si-a vandut casa si a disparut el insusi.
Vreme de zeci de ani mai apoi, blestemul casniciilor nefericite s-a instapanit de-a binelea peste casa, facand pe fiecare nou cumparator sa renunte pe data la ea. Apoi, vila boierului Mavrocordulas a devenit azil de batrani si parea ca totul se linistise. Pana cand, si mai incoace, in 1985, lucrarile de reconsolidare a azilului au ajuns la fundatie. Acolo, muncitorii au dat peste intrarea intr-o hruba. Si tot acolo, zidite in peretele hrubei, muncitorii au gasit osemintele unei tinere fete, impuscata in cap. Nu putea fi altcineva decat frumoasa Voica. Din pricina ingustimii legilor, directiunea nu a reusit sa duca osemintele intr-un cimitir. Ramasitelor Voicai li s-a gasit un locsor in curtea din fata casei. Ani buni, pana cand osemintele au fost duse de acolo si inmormantate crestineste, fantoma fetei ingropate in hruba a infiorat noptile batranilor din azil. O aparitie diafana, o mireasa zglobie, plutind parca de fericire, de colo-colo, prin vechiul salon de dans, devenit intre timp salon de azil…
Amintiri de sub pamant
Si inainte de gasirea cadavrului sub “Casa cu stafii”, descoperirea de hrube facea deliciul amatorilor de senzatii tari din Braila. Orasul e plin de povesti incarcate de aerul greu, statut, al hrubelor si de atmosfera aceea irespirabila a inaintarii tiptil, pas cu pas, prin bezna pamantului. “Copil fiind, prin 1957-1960, locuiam pe strada Masinilor, intr-o cladire construita in 1880. Casa avea si un subsol de peste 2 metri adancime, din care se putea cobori in alt subsol, de inca 3 metri, ce depasea ca intindere cu mult limitele constructiei. Catre sud, exista o noua trecere boltita, din caramida, ce sugera o panta coboratoare, dar trecerea aceasta era zidita. Prin rarele fisuri, se simtea curent rece, chiar si in mijlocul verii. Asta imi sugera existenta in spatele zidariei a unui tunel mai lung si destul de adanc”, isi aminteste cu nostalgie Matei Turcila, un fost brailean fascinat de legendele hrubelor din orasul in care a trait.
Marioara Burciu s-a avantat, la randu-i, prin hrube, pe vremea copilariei sale. “Am locuit pe strada Stefan cel Mare. In timpul demolarilor din 1978-1982, s-a cascat o groapa mare, surpata, pe unde au trecut buldozerele. Dupa plecarea utilajelor, mai multi copii, printre care ma aflam si eu, am pornit in cercetare si am dat peste o hruba. Am coborat. Era imensa, cam 3-4 metri inaltime si 10 latime, boltita, captusita cu caramida rosie, bine conservata. Mirosul era ca de casa veche neaerisita. Partea de jos era ca un drum de tara pietruit, uscat. Nu am inaintat prea mult in ea, de frica sa nu fim prinsi inauntru de moloz sau de surparea peretilor. Constructia se indrepta spre Dunare, cam la 4-5 metri adancime, pe o lungime de 15 metri…”.
Azi, in Braila, gasesti mai multe povesti decat hrube. Majoritatea acelora despre care iti vorbesc cu patima si nostalgie brailenii intre doua varste s-au surpat intre timp. Cea mai pretioasa si mai impozanta dintre ele, fosta pulberarie a cetatii, sta inchisa sub o cheie despre care nimeni nu stie exact pe unde o fi: poate pe la Primarie, poate pe la ceva director al unei firme care trebuia sa se ocupe de reamenajare… Singurele locuri in care poti intra astazi in adancurile vechii citadele sunt beciurile catorva locuinte particulare, acolo unde tunelurile nu au fost astupate in anii ’50. “Daca avem norocul si gasim pe cineva acasa. Si daca ne lasa sa intram…”, isi ia, cumva incurcat de situatie, toate precautiile necesare, profesorul Ioan Candea, directorul Muzeului Brailei.
Tunelurile secrete
Pornesc impreuna cu calauza mea pe urmele zbuciumatei istorii a asezarii de pe malul Dunarii. “Cetatea dateaza de dupa 1538. Atunci, in retragere, dupa expeditia de pedepsire a lui Petru Rares in Moldova, Soliman Magnificul ocupa Tighina, pe Nistru, si Braila, portul cel mai important al Tarii Romanesti pe Dunarea de Jos. De atunci si pana dupa 1800, vreme de mai bine de trei veacuri, Braila devine cap de pod al intereselor otomane in regiune”, spune istoricul brailean. Cum Braila, cu tot ce insemna ea din punct de vedere economic si strategic, intra direct sub administrarea Portii, turcii construiesc aici o cetate fabuloasa, imposibil de cucerit. Minarete semete se inaltau indaratul zidurilor, fantani adanci, cu apa limpede, au fost sapate, pentru ca “Ibraila” sa reziste cat mai mult, in caz ca avea sa fie atacata…
Au asezat citadela pe cel mai inalt loc de pe toata terasa Dunarii – acolo unde crestinii isi pusesera, inainte de cucerire, mormintele, conform traditiei. In timp, au incercuit citadela cu numeroase ziduri de aparare. Aflata in Muzeul Brailei, macheta vechii cetati, realizata dupa o reproducere austriaca inspirata de informatiile secrete dobandite de un spion trimis de Viena, ilustreaza geniul militar al stapanirii otomane. Cinci inele de aparare inconjurau cetatea, fiecare din ele intarit cu santuri. Primul zid inconjurator avea nu mai putin de noua bastioane de aparare!
In timpul durelor asedii la care a fost supusa cetatea ulterior, alimentarea cu munitie si cu diverse provizii a bastioanelor, ca si miscarile de trupe, se realizau, spun istoricii, cu ajutorul unui complex sistem de tuneluri subterane. “Oricand activitatile din interiorul zidurilor puteau fi detectate de atacatori… In plus, ar fi fost foarte primejdios sa transporti praf de pusca la suprafata, in vreme ce tu erai bombardat. Tocmai de aceea, otomanii au construit aceste tuneluri subterane”, explica Ioan Candea. Turcii au profitat de malul inalt al Brailei din zona Dunarii si de solul moale, pentru a putea strapunge pamantul, si asa au facut spectaculoasa retea subterana, unica in Romania.