Ierburile tămăduitoare, fagurii cu miere, tămâia sau sarea sunt leacuri vechi pe care românii le folosesc de veacuri cu aceeaşi încredere. Încă din vremea dacilor, ne-au rămas moştenire remedii naturale din plante şi minerale, pe care ştiinţa le confirmă astăzi.
Stramosii nostri aveau o “farmacie” bogata din plante pe care le foloseau cu toata încrederea. Multe leacuri s-au pierdut, dar câteva dintre cele mai bune au ramas scrise în cartea medicului Dioscoride, “De Materia Medica”, ajungând pâna în zilele noastre. Chirurg în armata imperiului, în timpul lui Nero, Dioscoride strabatea ţinuturile cucerite de romani si culegea informaţii despre cele mai bune ierburi vindecatoare. Cele cinci volume, în care descrie peste 600 de plante si întrebuinţarile lor, reprezinta prima culegere competenta de leacuri din istoria medicinii. Iata câteva din ierburile folosite de daci, menţionate în scrierile lui Dioscoride, pe care le regasim si azi în preparatele naturiste.
Plante vindecătoare din vremea dacilor
Lumânărica
Azi i se mai spune “medicul plamânilor”, pentru proprietaţile ei curative în bolile respiratorii si pulmonare. Dar si dacii o foloseau în acelasi scop. Fierturile de lumânarica tratau tusea si raguseala, iar turtele fi erbinţi din frunze si fl ori se ţineau pe piept pentru dureri. Din radacina, care este astringenta, se faceau ceaiuri pentru dureri de stomac si diaree.
Coada şoricelului
Uleiul amar si tonic al acestei plante a fost folosit din vremuri stravechi pentru problemele sistemului digestiv. Dioscoride nota ca dacii foloseau fiertura de coada soricelului pentru durerile de stomac, iar cataplasmele, pentru afecţiuni ale pielii, pentru erizipel, inflamaţii sau ulceraţii. Si azi, uleiul esenţial al plantei este folosit cu rezultate foarte bune în tratarea bolilor de piele, iar decoctul din flori are certe beneficii gastrice si laxative.
Mutătoarea sau împărăteasa ierburilor
Dacii foloseau în întregime aceasta planta otravitoare, pentru efectele ei calmante. Frunzele si tulpinile marunţite, uneori amestecate cu sare, oblojeau infecţiile si ulceraţiile pielii. Radacina pisata era buna împotriva durerilor de cap sau de articulaţii. Fiarta, în cantitaţi mici, alina convulsiile. Studiile actuale asupra acestei plante confirmă proprietăţile ei curative cunoscute de daci. Folosită în concentraţii mici, planta este un bun purgativ, opreşte hemoragiile interne şi combate infecţiile. Ea a fost folosită neîncetat de-a lungul veacurilor, în Evul Mediu, împotriva ciumei şi a holerei, iar în ultimele secole împotriva frigurilor, a migrenelor sau a scabiei.
Urzica
Buruiana usturătoare nu putea trece neobservată! Tămăduitorii daci ştiau că urticaria are totuşi efecte benefice, că pune sângele în mişcare şi alină durerile de articulaţii. Foloseau frunzele pentru tumefacţii, lovituri şi dureri de oase, le fierbeau şi le dădeau bolnavilor în convalescenţă să prindă puteri. În vremurile noastre, s-a demonstrat că urzicile tonifică organismul, combat reumatismul şi afecţiunile oaselor, iar ceaiul reduce inflamaţiile gastrice.
Leacurile din stup
Românii s-au ocupat din moşi-strămoşi cu stupăritul, călătorii străini lăsând mărturii scrise despre numeroasele prisăci pe care le întâlneau pe meleagurile noastre. Marele istoric Herodot era uimit de mulţimea de stupi pe care o aveau dacii, iar Xenofon sublinia că mierea era aliment de bază în hrana geţilor, dar şi marfă pentru export. “Aurul” din stupină, mierea şi propolisul, era folosit pentru sănătate. Mierea era balsam pentru durerile de dinţi, pentru indigestii sau pentru răni.
Medicina populară a adunat de-a lungul veacurilor numeroase reţete cu miere, propolis şi plante de leac pentru tratarea unui număr mare de afecţiuni. Mierea are certe efecte benefice în afecţiunile gastrice, în bolile ficatului şi ale rinichilor, are efect tonifiant asupra organismului şi combate oboseala. Propolisul are şi el o gamă largă de beneficii pentru sănătate. Combate infecţiile, bacteriile şi virusurile, reglează sistemul endocrin şi ajută digestia.